În insomnie, nasc
stranii vise
prin fibrele
retinei trec laolaltă
ca amintiri de
început și sfârșit
vieți anterioare,
vieți succesoare...
Toate au
cununie-n noapte, în taina
deslușită prin
geamul vagonului,
ca într-un vast
marș spre infinit.
Apele Dunării, în
cub de întuneric
spală fapta, iar
nu amintirea
brodată-n
giulgiul de-argint al lunii.
Peste toate, noi,
eminente liniști;
simple fire în
războiul
de țesut
al nopții
ce încheagă
mătasea întunericului.
Acum doar noaptea m-ar asculta.
Scheletul unui
uriaș antropic
rezonează în
retină, iar apoi
scrie vals în
creier cu fire de cenușă.
Poate că visai
steaua asupra căreia
adăstau ochii
mei.
Ca și când nu
eram
ca și când nu
erai,
trenul își cânta
aleanul prin vale.
În ruina zorilor aurii
căutarea mea
insomniacă
rămâne fără
răspuns;
până la urmă, ești simultan, pentru mine,
orice ai vrea să
fii.
Că-i infinit,
că-i vecinătate
a lui zero,
tot se pierde-n
vânt,
în timp ce
scrumul dansează printre coastele
calcifiate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu