Din izvor tăcut,
ca și când ar fi
ultima zi
se frânge sub
soare râu cristalin,
mlădios sub
apriga lună.
Spală membrele
putrezite
din bătălii de
dinainte de orice,
de oricând, de
oriunde.
Iar șarpele se
pierde-n ocean
sărat,
pe malurile unei
prevestiri
din alt timp
imemorial,
în care
fecioara-și unduia coapsa-n
lumina fertilă a
altor zei
senini.
Fantoma, înspre
care trag ramele
corabiei ce se-afundă
în valurile grele,
mă așteaptă în
îmbrățișări, undeva,
sub sori
deocamdată nevenerați.
Și din dragostea
ce-i port,
pe care o
răsfrâng sub luna roșie
nasc un nou an,
un nou suflet,
o nouă tăcere,
în care înec
cuvintele
dezarticulate
și pierite din
minte, trup sau suflet.
Arderea e dincolo
de stele.
Acolo, unde moara
anilor
macină grâna
timpului,
fantoma încă șade
la taifas
cu umbrele
dragostei pierdute
sau nenăscute
sau abia
începute.
Din izvor
tremurat,
freamătă râu
cianurat
printre văile
munților prăpăstioși,
monoliții
primordiali
în care inima
născută
și-n ou
încastrată
își pierde
bătaia.
Se prea poate că,
altundeva,
unde iarna
cădea-ntr-o duminică
inima chiar era
un monolit,
peste care ningea
tihnit zăpada trăirii
prin care săpa
torentul vijelios, la venirea verii.
Poezie scrisă în metodă suprarealistă, folosind dicteul automatic al lui Breton, modificată mai apoi.
