Trupuri de nori
sub ochi de sori
și-ncrengături de
pomi, palide flori
sub ploi ce
niciodat’ nu vin,
și-un bătrân
spin, chin și-amar
încrustat în
chihlimbar.
Cerc închis, jar
încă nestins,
foc aprig, între
ape prins,
și primordial
dor, în spirit ne-nvins...
Ars, pământ
încins, orbitor soare-n iris,
mărăcini,
destrămare de paradis.
Zbor rotitor de
vulturi în zare,
bucium ce
doinește-a jale,
unduirea
cristalinului râu în vale.
Cărbune rătăcit între
rădăcini,
tăciune ce-a
uitat că poate fi diamant!
Salcie
aplecat-asupra ăstui mal pietros,
alb os, arid sol
nisipos
și-n cer soare
tăios -
ariditate,
peste-o cetate-a
timpului, în mrejele spațiului înnodat.
Și-n umbra
zidurilor, stau privind,
jinduind
a acoperi golul
imemorial, cosmic,
dintre pământ și
cer.
Și-mi iau
cuvintele și le ard,
și le ard, amar
aprins sub pom de jar,
și din scânteile
ce sar
iau firea scăpată
din cenuși
și-mi făuresc dar
lume nouă, iar!
Din munte acoperit
de nor
pogor năvalnic
torent peste dor,
noi vene irigă vaste
câmpii.
Și-mi ridic
seceta, și-o agăț pe ceruri
și nasc o nouă
stea...
În piatră,
încrustat un bătrân gând
ce-n șapte
veacuri, în șapte lumi
învie, pe creștet
cu noi cununi,
în umbra
ocrotitoare a salciei;
salcie
aplecat-asupra ăstui mal roditor,
scăldat de plâns
de nor.
Ceva nou, după prea mult timp.
