În alb

Ceva scris mai demultișor, prima parte dintr-o trilogie încă neterminată. 

În alb aprins, vreau să mă văd
reflectat într-un gând viu, nestins.
Vreau să mă cred, să ştiu că pot
să îmbrăţişez lumea-n întregu-i cuprins.

(dar în van...)

Iar cuvintele-mi în jar s-au înecat
în ploi de toamnă s-au spălat
în focuri de vară s-au mistuit
iar viscolul rece le-a spulberat.

M-au lăsat singur, iar să m-ascund
pierdut într-un pustiu, derizoriu gând...
iar albul devine tot mai orbitor.
Un creator exilat între cenuşi de gânduri
e tot ce am devenit.
Un vis pierdut între străine rânduri
e tot ce mi-a rămas...

Uitat între pagini îngălbenite, continui să merg
căutând prin nori de fum un nou sens pentru tot
şi scăparea mea de acest alb aprins, dar greu.
Deşi ştiu că nu mai am ce să iau, nici ce să pierd
nici unde să fug de mine nu mai am,
voi merge mai departe, căutând în alb...

(dar nu în van...)

Şi-am să caut lumina între două albe nopţi,
lumină ce poartă-nchegată aspiraţia spre un nou ţel.
O stâncă megalitică într-o mare de greşeli,
o cheie pentru cele mai straşnice porţi,
un refugiu din calea uitării...
speranţa unui vis nepământesc.

Despre chipul abisului

Se-aprind lumini, pierdute-n noapte;
absurd, nuanțat de griuri fade, orașul doarme,
contemplandu-și singur nimicul său prețios
de ieri, de azi, poate și de mâine...
Se-aprind lumini în nopți grele de veghe.

Mă trezesc – noaptea-mi e de ceară
topită de realizarea puterii ce-o pot naște,
aducând însă cu sine poate chiar nimicnicia.
Îmi privesc chipul, sculptat în alamă oxidată;
este atât de familiar, dar separat
de o mie de ani.

Iar în acel chip, tu, tu mocnești
fiind acum gata să te naști, să erupi.
Tu, doar tu, mai puternic ca niciodată,
la fel de puternic ca mine.
Tu, doar tu poți fi chiar în fața ochilor mei
și diametral opus, simultan.

Toate temerile mele, toată furia mea
toată ura și tot răul din mine
totul s-a pierdut prin tine,
și ai devenit capabil să mă distrugi
plătind chiar cu propria-ți pieire...
Eu îți sunt unica limită.

Privesc prin tine, mă reflect în ochii mei,
cutremurându-mi măduva oaselor.
Știu, eu sunt om, tu doar un abis,
și doar prin mine tu poți a te naște.
Știu, trebuie să te exilez
între sticlele miilor de ani de dinaintea mea.