Îmi deștept zorii cei
târzii!
În dimineața unei mult
așteptate veri,
am ridicat dalta și
ciocanul
și-am scornit din ars sol
nou soclu,
crezând în putința de-a
sculpta noi zei.
În pietroasă inimă de
inert deșert,
sub miez de-absurd cer
senin,
sculptez forma unei
mărețe statui –
gloria timpului măcinat
de grâna nisipului,
nimicului.
Sub arc de cer, cristal
ars în ochi de sori,
înalț monumental monolit
cioplit.
Șubredele schele freamătă
de viața ce-o voi da,
ale sale unghiuri sfâșie
fibra morții, nimicniciei.
Se-nalță spre cerul de
sticlă,
ca și când ar vrea, ca și
când ar fi crucială
străpungerea fiecărei
țesături de nor,
manifestarea noii inimi
față de bătrânele vene.
Între vaste dune aride,
crește o oază,
o frântură de inimă veche
și verde,
irigată de râuri siderale
ale miezului zvâcnind al
Căii Lactee.
Se-arată Luna, cresc
umbrele-nserării
cu blândețe zgârie piatra
rece.
Îngăduie timpul grandioase
monumente?
Vede ochiul de ceară al
marelui Zalmoxis
poala muntelui ce-l voi a
ridica?
Vede, oare poate el
vedea?
Și-ar opri falnicul timp
goana
printre infinitele drepte
paralele al căror prizonier șade?
S-ar odihni dar vreun
prea-mărit emir,
în umbra-ntinsă peste
veacuri a sculpturii mele?
Vor curge râuri grele de
mercur,
oază otrăvitoare în cruntul
deșert?
Voi fi-ngropat sub
lacurile noi,
ce s-or naște odată cu
noii eoni ce-au să vie?
În pietroasă inimă de
inert deșert
șade, sub ochi de cer
ne-nvins,
oglindă grea de ape
tremurătoare
ce susură aprig a dor
și-a jale.
Fi-va cântul undelor pierdut
peste zare?
Dar vor fi urechi să
audă,
imnuri s-or ridica,
îngânând cântul ce-am scornit,
căci toți își vor scoate
din ochi
junghiul prafului de
platină ce-acoperea soclul.
Mi-am deșteptat zorii cei
târzii!
All hail Breton!
