miercuri, 23 decembrie 2015

The World Buries the Dead


Carved ghosts above the charred scaffold
that we eagerly built with our bone-hard belief
in who and how and why and what we sincerely loved,
that day, the world celebrated a new breath of life.

Unexpected it plummeted upon our shoulders,
the gigantic weight of this whirlpool of a nightmare
-our collective tragedy, the dawning of deaths to come.
The world glimpses the incoming death.

There are ghosts there, uneasily scouring their ashes,
searching for a last caress, the embrace of comforting slumber
searching for love in between our walls of putrid rattle.
The world carries the dead.

Behold the dreaded vultures soar above
in wide circles that wounded the sky and made it fall dead,
behold them ravage those who agonized before us.
The world carries the dead.

Hyenas lurk under every shadow, poisoned by fever,
their eyes bleeding, shredded by the abrasive desert sand
of this urban desert, the god they rose on dry stone.
The world buries the dead.

Watching, laughing, hideously grinning, the beasts
feed on the black hole that grows in us
-the all-devouring void left behind by those departed-
as the world buries the dead.

Like unfettered beasts, golden clad clerics
suck and devour tears fallen on ash and charred bones,
while planting the seeds that bear fruits of my nihilism.
The world buries the dead.

There is a great mass of bones, tonnes of bones
on which a palace stands crumbling in the growing tide
that brings deliverance on scarred lands.
The world buries the dead.

There is a tremendous roar, a yell to drown their screams
and walls crumble, and eyelids fall one onto the other
denying the darkness, too afraid of the light it might shed
when the world buries the dead.

Unto nothingness, some erect themselves as saviors
destined to bleed under our eyes’ ruthless scourge
for what nothingness nourished will only return to nothingness
when the world buries the dead.

Here we stand, in tearful remembrance, broken and shivering
too frail to not let the rapacious predators feed on our grieving hearts,
too weak to crumble the statues they erect on our spines,
as the world buries the dead.

Our mournful laments echo in the empty halls
a reverberation, a wicked vibration of our vocal strings
to which crazed clowns dance as if ablaze.
The world mourns the buried dead.

This endless November rain falls on our heads and feet
washing the filth that’s been plaguing our hearts
and leaving us clean and cold before their open graves
as the world mourns the buried dead.

Alone they went, their souls carried to the shores of a stellar sea,
united we rise against their requiem, united we stand
until no greater storm comes, leaving us alone. To fall apart, again.
The world buried the dead.

Still, the tectonic plates smash against each other
and the sun burns, one day closer to its great cold demise,
and the rivers run and irrigate the plains and hills and mountains,
and the world carries the dead.


miercuri, 3 iunie 2015

Sculptorul


Îmi deștept zorii cei târzii!

În dimineața unei mult așteptate veri,
am ridicat dalta și ciocanul
și-am scornit din ars sol nou soclu,
crezând în putința de-a sculpta noi zei.

În pietroasă inimă de inert deșert,
sub miez de-absurd cer senin,
sculptez forma unei mărețe statui –
gloria timpului măcinat de grâna nisipului,
nimicului.

Sub arc de cer, cristal ars în ochi de sori,
înalț monumental monolit cioplit.
Șubredele schele freamătă de viața ce-o voi da,
ale sale unghiuri sfâșie fibra morții, nimicniciei.

Se-nalță spre cerul de sticlă,
ca și când ar vrea, ca și când ar fi crucială
străpungerea fiecărei țesături de nor,
manifestarea noii inimi față de bătrânele vene.

Între vaste dune aride, crește o oază,
o frântură de inimă veche și verde,
irigată de râuri siderale
ale miezului zvâcnind al Căii Lactee.

Se-arată Luna, cresc umbrele-nserării
cu blândețe zgârie piatra rece.

Îngăduie timpul grandioase monumente?
Vede ochiul de ceară al marelui Zalmoxis
poala muntelui ce-l voi a ridica?
Vede, oare poate el vedea?

Și-ar opri falnicul timp goana
printre infinitele drepte paralele al căror prizonier șade?
S-ar odihni dar vreun prea-mărit emir,
în umbra-ntinsă peste veacuri a sculpturii mele?

Vor curge râuri grele de mercur,
oază otrăvitoare în cruntul deșert?
Voi fi-ngropat sub lacurile noi,
ce s-or naște odată cu noii eoni ce-au să vie?

În pietroasă inimă de inert deșert
șade, sub ochi de cer ne-nvins,
oglindă grea de ape tremurătoare
ce susură aprig a dor și-a jale.
Fi-va cântul undelor pierdut peste zare?

Dar vor fi urechi să audă,
imnuri s-or ridica, îngânând cântul ce-am scornit,
căci toți își vor scoate din ochi
junghiul prafului de platină ce-acoperea soclul.

Mi-am deșteptat zorii cei târzii!


 All hail Breton!


luni, 25 mai 2015

Declin

Cădere a minții prin valurile de noxe,
plecare a capului sub greutatea aceluiași ideal,
înnăbușire a flamei în monoxizi de carbon,
decăderea creației, asfixiată între griuri.

Grandios declin adast-asupra largului bulevard,
umbra sa sufocând deopotrivă-n îmbrățișarea-i
bețivi, genii și nebuni, toți mari creatori,
oratori ai noului, prooroci ai viitorului.
Mărșăluiește, cântă-ți gloria putrezită
sub brațele Galateei, înecată-n ploi acide.

Declin în casele-nvelite de iedera uitării,
declin în drumurile luminoase, bătute
și răsbătute.

Cântă, trubadurule, cântă-ți imnul tău gol
sub lumina ștearsă, prăfuită, a unui apus întârziat,
cântă pereților de sticlă, oamenilor de sticlă
minților de cărbune ce se cred pur diamant.
Izbește, maiestate, cuvintele de vechiul fort,
și privește-l, uimit, cum nu se clatină.

Declin în cărămizile orașului, austeritate grea,
declin în smogul orbitor, rău nedorit,
necesar.

A ta poezie - un marș triumfător în onoarea
surdei, oarbei conformități ce n-o poți vedea.
Fiecare cuvânt - un râu de înălbitor,
fără sens, fără viață, fără moarte
precum o strașnică închisoare-purgatoriu,
ascunzând vederii false flori sublime.

Declin în florile ce răsar pe muribundul ogor,
declin peste tinere capete cu părul prea devreme
albit.

Înveșmântați în aur și mucegai de cel mai nobil soi,
vă-ncoronați regi, apoi vă strecurați cari și viermi
în putredele tronuri, sălașuri ale giganticei pierzanii.
Trădări, căci fiecare rege e prea bătrân, prea veșted,
iar tu atât de nou, de ireal de nou
încât ești precum poalele muntelui de vârstnic.

Declin în irisul albastru al noilor împărați,
funingine peste coroanele ușoare, dar nemeritat
de grele.

M-avânt în brațele unui dulce, sublim exil
peste ăst' veac al rătăcirii printre pagini albe,
departe de-al tău imn nebun, maiestate,
da, departe de-al tău imn al vidului, mărite voievod!
Zatocenie-n inimă nouă, în venele frumoase
ale furtunoasei revolte ce crește peste buruieni!

Declin în noua ta slovă, mort-împărate!
Declin în apa ce-o bei, preacinstite împărate!
Declin în nimicnicia ce-o crești, preafericite împărate!
Declin în apusul ce se-nalță peste turnuri, prea iubite împărate!

Proclam: 
înălțare a minții din jugul cețurilor prezentului,
ridicare a capului în suflul noului, preaslăvitului ideal,
aprindere a flamei sub noile brațe-ale Galateei,
ascensiune a noii creații, reflexia artei viitoare.


Prima parte a ceea ce va să vie, izvorul împotriva curgerii râului artei zilelor noastre. 

joi, 26 februarie 2015

Ochiul solar

Trupuri de nori sub ochi de sori
și-ncrengături de pomi, palide flori
sub ploi ce niciodat nu vin,
și-un bătrân spin, chin și-amar
încrustat în chihlimbar.

Cerc închis, jar încă nestins,
foc aprig, între ape prins,
și primordial dor, în spirit ne-nvins...
Ars, pământ încins, orbitor soare-n iris,
mărăcini, destrămare de paradis.

Zbor rotitor de vulturi în zare,
bucium ce doinește-a jale,
unduirea cristalinului râu în vale.
Cărbune rătăcit între rădăcini,
tăciune ce-a uitat că poate fi diamant!

Salcie aplecat-asupra ăstui mal pietros,
alb os, arid sol nisipos
și-n cer soare tăios -
ariditate,
peste-o cetate-a timpului, în mrejele spațiului înnodat.

Și-n umbra zidurilor, stau privind,
jinduind
a acoperi golul imemorial, cosmic,
dintre pământ și cer.

Și-mi iau cuvintele și le ard,
și le ard, amar aprins sub pom de jar,
și din scânteile ce sar
iau firea scăpată din cenuși
și-mi făuresc dar lume nouă, iar!

Din munte acoperit de nor
pogor năvalnic torent peste dor,
noi vene irigă vaste câmpii.
Și-mi ridic seceta, și-o agăț pe ceruri
și nasc o nouă stea...

În piatră, încrustat un bătrân gând
ce-n șapte veacuri, în șapte lumi
învie, pe creștet cu noi cununi,
în umbra ocrotitoare a salciei;
salcie aplecat-asupra ăstui mal roditor,
scăldat de plâns de nor.


Ceva nou, după prea mult timp.