Noaptea se lăsă peste oraș,
iar bătrânul se trezi singur în întuneric. În lumina murdară a felinarului
stradal de sub geam, între umbre din trecut și prezent, continua să privească
acele ceasului, bântuit de ecoul aceleiași întrebări...
Luciditatea și calmul cu care
privea aceste lucruri au trimis, deodată, un fior înghețat pe coloană, care
reverberă în fiecare coastă, făcându-l să se ghemuiască. Dacă această întrebare
era de fapt conștientizarea morții iminente? Dacă aceasta urma să-i fie ultima noapte
din viață? Își aminti că, înainte de a muri, Irene își privi trecutul, si se
resemnă cu tot, apoi se împăcă cu ea însăși, și totul se sfârși...
Groaza îl cuprinse când
realiză că dacă moare, colosala sa operă nu va fi completă. Va rămâne unui alt
om de măreția sa să o termine, dar atunci nu va mai fi DOAR a lui. Nu, în
niciun caz nu putea pleca azi. NU! Încă o clipă, încă o respirare! Calmul de
dinainte îl șoca acum, când realiză indiferența cu care se gândise, pentru o
clipă, la întreaga sa muncă. Cum putea fi atât de liniștit și împăcat?Și dacă
nu-și iubise, de fapt, niciodată acest unic fiu, și fusese doar o vanitate a
sa, o manifestare a unei aspirații patetice spre eternitate?
Tremurând, se ghemui în pat,
lăcrimând, cerând mai mult timp. Încet, obscuritatea îi cuprinse mintea
obosită, și simți, pentru a treia oară, cum era atras din noaptea ce izvora de
pe stâncile acelei văi blestemate. Se luptă cu această atracție fatală, dar
lumea devenea din ce în ce mai obscură... Se întuneca, și apoi, nimic...
***
O lumină puternică îl făcu să-și întredeschidă ochii.
Alb, orbitor.
,,Să fie adevărate oare acele povești despre Rai,
despre această...trecere? Dar nu se poate... Sigur nu sunt mort, nu pot fi
mort! Eu NU POT muri!”
Se ridică din pat și, deschizându-și ochii larg,
privi locul în care se afla. Constată uimit că era în propria sa cameră. Totul
era la fel, masa de lângă fereastră, ceasul din perete, dar, cel mai important,
poza cu Irene se afla la locul ei. Se așeză pe scaunul de lângă pat și se strădui
să pătrundă nelumeasca strălucire ce invada fiecare ungher al camerei, părând
a-i acapara și lui fiecare celulă. Nimic nu se întrevedea prin sfera albă,
parcă asupritoare, nici o formă, nici măcar o sursă ce ar fi putut radia
strania lumină.
,,E oare acel orizont nepătruns, ar putea să fie acea
conștiință, acea energie neînțeleasă? Sunt sigur că l-am cuprins în întregime,
că... îl înțeleg... Deci nu poate fi...”
Lumina începu însă a prinde formă, închegându-și
fotonii în forma unei siluete umane. Deși avea dimensiuni normale, părea
urieșească, precum o umbră a unei măreții apuse.
,,Nu poate fi decât reprezentarea mea, sigur e un alt
eu, prizonier în această lume...”
Alungă însă imediat această idee, încropită doar
pentru a se autojustifica. Da, pricepu că în fața lui se afla visul nemuririi,
cel ce a existat dinainte ca timpul să prindă formă, în timp ce-și nășctea
sinele din nimicnicia celor dintâi clipe ale Universului. Fiorul morții cuprinse
brusc spatele bătrânului.
-A sosit acea zi? Este acesta sfârșitul? întrebă
acesta cu o voce tremurătoare, și își astupă urechile și închise ochii, sperând
să nu poată auzi, nici citi pe buze răspunsul teribil. Totuși, acesta răsună,
rezonând în fiecare os cranian, fără a lăsa loc de scăpare.
Ecoul acelei silabe se stinse cu greu, iar picioarele
îl lăsară pe bătrân, care alunecă de pe scaun, sprijinindu-se de marginea
patului. „Da, da, da...”. Ecoul se repeta la nesfârșit. Disperarea îl fărmase
pe bătrân în cioburi, însă acesta găsi putere să vorbească.
-Nu se poate, nu are cum... Nu am terminat încă...
tot... nu poate fi sfârșitul, sigur este doar un alt început!
-Este sfârșitul, ar trebui să-ți fie clar de-acum.
Iar eu am venit pentru a-ți decide soarta. Fie mă vei urma în lumina
nemuritoare ce o radiez, fie te vei contopi cu Universul, devenind parte din
materia întunecată ce îl ține unit. Niciodată liber, uitat pentru toți, doar o
parte din nemărginirea neștiută...
-Dacă este precum spui, spune-mi de acum ce dorești,
răspunse bătrânul. Nu mă pot resemna.
-Tu, din această lume, doar vei pleca, depinde dacă
vei muri pentru toți, sau ei vor venera amintirea ta, memoria lăsată omenirii
pe care atât ai urât-o, mai ales după moartea ei. Ai refuzat să o pedepsești
mai demult, căci nu puteai muri cu gândul că o vei priva de propria-ți
persoană. Totuși, nu mai ai ce face acum. Care îți este dorința, bătrâne?
-Să știu de ce mă vei priva tu pe mine, răspunse
acesta, calm.
-Vreau doar tot ceea ce ai gândit. Atât te costă
acest pas spre lumina nepieritoare, care mi-e tată și mamă... prima lumină pe
care ai visat-o este cea pe care o privești acum.
Bătrânul simți cum totul se prăbușește în el, cum ghearele
disperării îl descompun. Totuși, în toată această cădere spre sine, simți că
ceva se rupse în el, și fu pe loc cuprins de o dorință nebună de a lupta pentru
creația sa. Așadar, până la urmă, o iubise, doar că nu o crezuse. Sfidător,
refuză să renunțe la tot ceea ce fusese al său. La ce bun toată acea lumină,
când el ar fi devenit doar un simplu înveliș gol, o cochilie oarecare ce
ascunde doar întuneric, precum un gol de netrecut? Învelișul său luciferic nu
îi va fi de niciun folos atât timp cât nu va acoperi ceva. Dacă i-ar fi dat tot
ceea ce a clădit în toți acei ani, ar fi rămas o simplă cochilie, a cărei carne
a putrezit în apele mării necruțătoare.
Cutremurată de nesăbuința omului, silueta deveni
amenințătoare. Acel geniu nebun, acel om cuteza să înfrunte cea mai mare putere
a Universului de până atunci! Îl forță să facă o alegere, amintindu-i de visul
său, de dorința sa de a fi parte din lumină, nemuritor, pur și prea-puternic.
-Vreau eternitatea să-mi fie doar lumină, dar nu pot
renunța. Aș pieri în lumina aceea orbitoare, căci, fără nimic de acoperit,
învelișul meu ar pieri instantaneu! Eu nu voi mai fi nimic fără ceea ce este al
meu deja!
Acesta a fost răspunsul său. Bătrânul încercă să se
ridice, însă nu reuși. Deși se simțea sleit de puteri, el își adunase în sine
toată demnitatea și mândria de odinioară, trăsăturile care aduseseră ura celor
care lucraseră cu el asupra-i. Deși nu stătea în picioare, el dădea impresia
unei statui antice, care, în ciuda intemperiilor, rezistă în curentul
veacurilor.
-Îți voi lăsa timp să te mai gândești, căci știu că
în final vei face precum îți cer, zise Cel Dintâi.
-Sau nu!
-Nebunule, nu mă poți înfrunta! Nu risca tot doar
pentru vanitatea ta!
-Știi că nu el a zis asta, replică o a treia voce.
Calmă, mieroasă, totuși părea a ascunde o adâncime neagră, un abis fără
sfârșit.
O altă siluetă,
răzbătând numai întuneric, apăru ca din nimic, născându-și parcă noaptea din
lumina celeilalte. Lipsită, la fel ca cea dintâi, de o formă definită, nu putea
fi descrisă, și dacă cineva ar fi reușit, ar fi depășit limitele gândirii
umane, ajungând în tărâmul demenței.
Mephisto
se alăturase acestui joc dement. Speranța pieri în inima bătrânului, iar
acceptarea pieirii deveni un fapt mult prea real. Știa că nu poate înfrunta
cele două siluete, și, mai ales, că acestea nu se vor distruge reciproc.
Presimțind că Mephisto venise tot după opera sa, se uită după foi, dorind să le
vadă o ultimă dată. O ultimă dată, în care să respire... Văzând rândurile
scrise de mână, simți o vagă urmă de speranță, însă aceasta dispăru rapid.
Răspândind
o putere egală cu cea a luminii, Mephisto părăsi umbra, și se apropie de
mijlocul camerei. Nimeni și nimic nu părea capabil a-l înfrânge sau măcar de voința
manifestării unei opoziții. Măreția descuraja orice încercare de rezistență.
Mâna lui,
sau ideea de mână, se opri peste teancul de pe masă, dar nu îl ridică, nici
răsfoi.
-Sunt ale mele. Aceste foi, cu toate gândurile
închise în ele, sunt doar ale mele, zise Mephisto, ridicându-se parcă deasupra
celeilalte fantome.
-Te grăbești prea mult, decizia finală nu poate fi
decât a lui, zise aceasta și păru a arăta în direcția bătrânului.
Acum, simțind apăsarea acelor ochi, văzând parcă
închipuirea de zâmbet de pe fețele lor inexistente, o ură infinită îl cuprinse
și bătrânul hotărî să nu cedeze. Mephisto se întoarse spre Cel Dintâi,
privindu-l în ochi, și acesta îi susținu privirea inexistentă. Jocul acestor
priviri aberante dură parcă o eternitate, dar, până la urmă, în lumea lor orice
clipă era o eternitate pentru om. Spațiul camerei pierdu legătura cu timpul,
devenind infinit, dar limitat între cele două entități.
-Tot ce-ai dorit a fost nemurirea! Absolutul a fost
un ideal pentru care ai fi sacrificat pe oricine, și acum este șansa ta! Eu
ți-l pot da! Trebuie doar să vrei, spuse
Cel Dintâi, și atunci poarta se va deschide!
-Și eu vreau.
-Deși știi că te minte, bătrâne! Nu te lăsa amăgit de
replicile sale dulci, încastrate în platină! Află că eu, Mephisto, îți pot
oferi toată puterea pe care ai dorit-o. Toată
va fi doar a ta! Doar închipuie-ți cum ar fi să poți deveni nemărginit, să
uiți unde începi și unde te sfârșești... Să stai, de-a stânga mea,
pe tronul Căii Lactee, iar nimic să nu poată să-ți destrame domnia! Oamenii îți
vor adula numele, vor construi altare și monumente în amintirea ta, care va
rămâne neștearsă! Totul, în schimbul a ceea ce ai născut!
-De ce m-aș încrede în tine, și nu în lumina fără
moarte? De ce eu, bătrân precum mă
vezi, aș fi atât de naiv încât să-ți urmez umbra, care ascunde numai îndoială
și teroare, în loc de a păși în urma celei mai puternice, mai iubite și mai
strălucitoare stele?
-L-ai urma, de-ai fi om, căci pierderea voastră
primordială, izgonirea și rătăcirea la care v-am condamnat în urma căderii,
totul vă îndeamnă la umbră. L-ai urma, dar ești mai puternic decât el, mai
mândru decât toată ființa sa imaterială! Nu îl asculta, Mephisto doar te va înșela!
De astăzi, nu mai ești om; depinde doar de tine dacă te îndrepți spre o
apoteoză sau spre moartea definitivă.
Și totuși, ce ar fi putut face bătrânul cu toată
lumina, atunci când el va fi lipsit de măreția cuvenită muncii sale? Un trup ce
nu adăpostește nimic, precum un monument din platină pe exterior, însă gol
înăuntrul său. El merită doar grandoare, măreție și putere, un tron al
Universului. Soclul lui Mephisto ar fi putut fi și al său, până la urmă, și
acesta va fi suficient de măreț. Ceea ce gândise, precum îi spusese demonica
fantasmă, putea duce la detronarea Primordialului, deși acesta era ipotetic
nelimitat și nemuritor, atotstăpânitor... Atunci când cei care îi acordă
întreaga lor ființă vor refuza să o mai facă, tronul se va prăbuși spre abis.
Opera monumentală a bătrânului îi va fi făcut pe toți să-l uite, pronunțând
astfel sentința asupra întregului cer... El cu Mephisto ar fi fost unicii stăpâni
ai mărețului Univers!
Dar dacă acest Univers ar fi fost și el mort? Orice
întuneric are nevoie și de o lumină pentru a putea exista, precum noaptea are
nevoie de tăișul carbonic al zorilor pentru a fi concepută de minte. Astfel,
lumina Celui Dintâi ține totul închegat în loc și timp, oferind unitate
cosmosului. Cu ce rost să moștenești un imperiu, un regat arhaic, când acesta
este doar un cadavru putrezind? Cu ce rost să ții cerurile în brațe, dacă tot
ceea ce poți ști este iadul? Cu ce rost să ai putere, dacă în ea este doar
absență definitivă?
Silueta orbitoare își pierdu forma, devenind practic
universală, nelimitată, dezlănțuită, arătându-și astfel adevărata măreție.
Bătrânul privea pierdut. Ar fi dorit acum să dea foc operei sale, și să cadă spre
lumină, dar tronul galaxiei exercita asupra sa un magnetism imposibil de
suportat. Ceru o oră de gândire, în care spera să-și poată incendia casa, și,
astfel, odată cu incendiul, să piară și el...
Atunci, cele două siluete se evaporară în aer.
Bătrânul se ridică, într-un final, și atunci văzu că acele ceasului de perete
se învârteau mai repede decât ar fi trebuit.
-Blestemat să fii, Fiu al nopții!
-Consideră asta ca fiind ultima ofertă. Oriunde vei
ajunge, acele nu se vor mai învârti... deloc! replică vocea desprinsă de trup a
lui Mephisto.
Bătrânul, disperat, căzu înapoi pe pat, privind
mersul hipnotic, accelerat, al secundarului. Își aminti unde avea spirtul, și
își făcu suficient curaj cât să meargă în baie pentru a lua sticla. Se opri pe
drum să ia toate cutiile de chibrite pe care le avea, pentru a fi sigur...
Ajuns în fața foilor sale, le strânse pe toate împreună. Totul era ireal, iar
el era desprins de sine însuși, prins într-un loc fără lumină, fără întuneric,
ca un purgatoriu. Contemplă cele două alegeri pe care le putea face, și, în final,
se hotărî asupra unei a treia. Voința sa avea să fie împlinită!
Plângând, desfăcu dopul sticlei, și se pregăti să
toarne conținutul peste foi, ca apoi să le dea foc, și împreună cu ele, să
plece și el. O moarte pură, demnă de viața sa... Toate amintirle năvăliră,
necruțătoare. Sicriul, copacul, rumegușul, Irene, râul nopții, și cele două
entități... Șoptind un adio tremurat,
aplecă sticla... scoase un chibrit... și simți atingerea blândă a unei mâini
umane pe umărul său stâng.
Își îndreptă spatele, și își întoarse privirea, care
întâlni ochii ei luminoși, plini de viață, blândețe, dar și de o aprigă voință.
Clipa păru suspendată în timp, deși secundarul mergea tot mai repede... Irene
îl privea, încercând parcă să-i transmită lui toată dragostea și bunătatea ei.
El se repezi în brațele ei, dar lovi peretele, căci și ea era imaterială...
-Irene, nu mă părăsi, nu vreau să fiu lăsat aici!
Încercă să-i mângâie chipul, dar mâna sa trecu prin
capul ei.
-Lasă-mă te rog să le ard, imploră el. Să le piardă
și unul, și altul, iar odată cu ei, întreaga omenire. Nu mă merită și nu LE
merită.
-Nu trebuie să o faci, răspunse fantoma.
-Irene, renunț, renunț la tot doar ca să te pot
urma... Voi pedepsi omenirea pentru o clipă cu tine, căci eu o merit mai mult
decât merită ei iluminarea ce am încercat să le-o aduc! Nu mai știu ce pot
face, nimic nu este suficient! Cui să mă predau? Cui?
Vocea i se
frânse.
-Ție însuți, îi spuse Irene, zâmbind.
Deși inexistentă, zâmbetul ei îi umplu inima secată
cu o căldură nefirească. Chipul, deși îmbătrânit, reflecta o forță aparent de
neoprit. Ea se afla acolo, în acel purgatoriu, mai puternică decât tot, și asta
doar prin dragostea înrădăcinată în ea.
-Tot ce ai făcut va fi al tău, presimt asta. Ești
suficient de măreț pentru a ține piept oricărui vifor, oricât de neîndurător ar
veni acesta... Timpul tău trece, și trebuie să iei o decizie curând! Mi-am
pierdut demult credința, dar acum mă rog, mă rog oricui aș putea ca ea să fie
cea bună...
-E târziu acum... Timpul practic mi-a trecut, de-acum
se pogoară noaptea!
-Iar eu sunt lângă tine!
-Te...
Nu apucă să termine, căci Irene dispăru între umbre,
și, la scurt timp, din întuneric prinseră iar formă cele două siluete. Bătrânul
întinse mâna spre Cel Dintâi, iar mâna sa atinse... aparența cărnii vii!
Atingerea îl cutremură, căci realiză că un orizont a rămas necuprins pentru el,
însă nu simți urmă de regret, ci doar o bucurie colosală, eliberatoare. Făcuse
deja suficient... Mephisto îl privi și bătrânul descifră, în adâncul umbrei ce
o răspândea demonul, un zâmbet furios, dezamăgit. Dacă ar fi știut demonul de
ce l-a atins pe Cel Dintâi, s-ar fi cutremurat. În loc, răcni plin de cruzime
spre bătrân:
-Deci ai ales, iar decizia nu este cea corectă! Pierderea este numai și numai a ta!
-Interpretezi prea ușor un simplu gest. Nu mă miră că
ai căzut o dată... Decizia mea nu este corectă decât pentru mine, zise
bătrânul, zâmbind.
Acesta simțea cum aerul vibra de furie și ură, însă
principiile ce alcătuiau ființa celor două umbre nu le permiteau să se atace,
să se devoreze una pe alta întru pierzanie. Deși refuzase clar lumina,
amenințările siluetei nu au avut niciun efect asupra sa, rămânând nemișcat în
decizia sa, vecin cu nesăbuința și demența.
-Mephisto, eu am decis.... blestemat să fii!
-Ai făcut alegerea bună, dragul meu! spuse demonul,
zâmbind malefic. Iar răsplata va fi pe măsură! Fii pregătit să urci, la stânga
mea, pe cel mai înalt tron al cerurilor spre care ai aspirat.
Bătrânul se îndreptă, încet, spre miile de foi
tencuite pe masă. Puțin timp în urmă, se pregătise să le dea foc, și părea așa ireal...
Sticla era acolo, desfăcută, sub ea erau 3 chibrite scoase din cutie... Acum
însă, tot ce mocnea era furia abia reținută a primei siluete. Aceasta îi vorbi,
șuierând printre dinți fiecare cuvânt:
-Nu vei face asta! Nu mă vei înfrunta pe MINE!
-Ba da, răspunse calm bătrânul, privind spre colțul
în care dispăruse Irene. Îi păru că aceasta îi susținu privirea pentru o clipă
parcă, iar el a înțeles că ea va fi alături de el, orice ar fi făcut. Din
închipuirea ochilor ei, el căpătă puterea și tăria necesară îndeplinirii
planului său. Tremurând, atinse foile...
-Nu ai să faci asta! Nu poți face asta, răcni silueta, iar bătrânul simți cum lumea se
mistuie în flăcări, devenind cenușă fără formă. Totuși, putu să răspundă,
menținându-și calmul aberant:
-Îți refuz oferta, căci mai puternic voi străluci în cel mai deplin întuneric, complet fiind, chiar dacă lumina
plămădită în mine prin ceea ce am făcut este doar o frântură din cea pe care
mi-o poți oferi! Dacă ți-aș urma în lumină, aș fi eclipsat. Aș fi doar umbrit
de grandoarea ta!
Luă foile de pe masă și le ridică sleit... Simți
tensiunea din aer, și un fior îl zgudui. Știa că Mephisto îl va trăda, și nu-și
va împlini jurământul, însă decizia era luată... Cu mâna tremurândă, le împinse
încet spre umbră... Aerul era de cenușă, iar el se simțea sugrumat, ca și când
ar fi inhalat monoxid de carbon. Își închise ochii, dar trupul său simți
grozăvia acelor clipe. Un spasm puternic îi cutremură trupul slăbit, dar nu mai
avea ce face, căci foile deja fusesră împinse spre Umbră, care le ridică
triumfătoare.
Întregul Univers se cutremură, iar strălucirea Celui
Dintâi începu a păli. Un urlet aproape primordial zgudui fiecare atom al
Cosmosului, iar demonul râse triumfător, malefic. Ceea ce dorise atât de aprig
timp de o veșnicie se întâmpla prin intermediul acestei banale unelte, acestui
bătrân naiv, genial dar complet nebun!
-Ți-a sosit ultima clipă! Privește nimicnicia ce te
așteaptă! Nu ai gândit-o, nu ai creat-o, nu ți-ai aruncat niciodată ochiul
asupra ei, uitând că există și este reală! Iar tu, bătrâne, află că
promisiunile mele mi-s doar deșert, iar niciuna nu se va împlini! Urmează-ți
drumul spre negrul cuprinzător!
Reacția sa însă îl șocă pe Mephisto. În loc de ură,
disperare, regret ori tristețe, văzu cum bătrânul începe să zâmbească amar,
râzând într-un fel cumplit de sarcastic. Nu ghici însă din
vorbele acestuia soarta ce îl aștepta. Îi spuse, simplu, să aibă puțină răbdare, iar nimic nu părea
să se întâmple...
Lumina dispăru definitiv însă, lăsând-o în urmă doar
pe cea a Lunii. Cel Dintâi fusese, pentru prima oară, înfrânt. Triumfător,
Mephisto începu să prindă formă. Devenind material, mândria sa depăși orice
limită. Acesta se ridică în întreaga-i imensitate, acaparând tot spațiul.
Urieșeasca sa formă depășea orice imaginație. Acum, putea fi cuprins de mintea
bătrânului, dar acesta simți ușor ghearele demenței urcând pe șira spinării
sale. Nimic nu îl va putea înfrânge pe el, regele absolut! Ah, toate visele
sale, această măreție atât de mult dorită... în sfârșit, Mephisto devenise!
Deodată
însă, acesta se prăbuși în genunchi. Își privi mâinile, și văzu vălătuci de fum
negru ieșind din ele. Ființa sa proaspăt căpătată începu să se sfarme.
Disperat, urlă spre bătrân:
-Nemernicule, ce-ai făcut? Ce pățesc? Ce viclenie
mizerabilă mi-ai făcut?
-Pieri, asta pățești. Soclul tău este crăpat!
-Cum să pier?! Nu pot pieri!, urlă demonul.
-Soclul tău a fost Cel Dintâi. Tu existai prin el. El
dorea foile pentru a le distruge, căci, odată arătate, odată cunoscute, ar fi
adus pieirea formei. Acum, el va rămâne, însă lipsit de formă, ci doar ca ceea
ce a fost la începutul său: o conștiință a dragostei, a bunătății, a toleranței
și a frumuseții supreme.
-Ce mi-ai făcut, nenorocitule?! Ce ai putut face cu
mine?!
-Privește, nimicnicia te așteaptă. Vei fi absorbit de
ceea ce ai creat singur! Tu nu vei mai exista, abia vei rămâne o umbră fără
trup, o amintire. Mephisto, soclul tău s-a prăbușit!
Demonul
privea fața împietrită, crăpată a bătrânului, nevenindu-i a crede că acest
nemernic îi adusese prăbușirea. Urletul final al lui Mephisto străbătu timpul,
din eoni în eoni, dar pieri odată cu el, zguduind nebuloasele. Ecoul rezonă
între zidurile veșniciei, și se pierdu în final. Demonul pieri în umbre și fum,
dispărând în întuneric. O lumină persistă, însă, în cameră...
Acalmia stranie ce urmă fu întreruptă de apariția lui
Irene. Aceasta ieși din umbră. Tremurând, cu lacrimile șiroind pe obraji, bătrânul
căzu în genunchi și îi întinse mâna sa dreaptă, în timp ce cu stânga strângea
foile la piept. Ea îi luă mâna, dar rămase imaterială.
-Acum, s-a terminat tot. Pe tine am dorit să te urmez
de la început... Nicio putere nu este mai mare pentru mine decât cea pe care o
simt în brațele tale. Nicio constelație nu poate fi mai frumoasă decât inima
ta. Iar acum, voi veni cu tine...
Fericirea bătrânului nu mai cunoștea limite, acum,
când privea în ochii aceia limpezi. Înțelesese că totul s-a sfârșit, dar, odată
cu pieirea celor doi, dispăru și visul său de măreție. Știa că toată grandoarea
cuvenită nu va exista. Visul său de a urca pe tronul cel mai înalt se spulberă.
Tot ceea ce dorise nu mai putea fi atins niciodată, și nu mai avea nicio altă
șansă să se împlinească. Și totuși, nu simțea nicio urmă de regret.
Poate că nu a înțeles ce este cu adevărat grandoarea,
măreția sau fericirea și împlinirea... Poate că în brațele ei va fi mai presus
de orice tron pe care l-ar fi putut râvni... Poate că, prin contopirea celor doi, deveniți doar
suflet, ceva mult mai mare se va împlini...
-Nu este încă ceasul venirii tale alături de mine.
Mai ai de terminat ceea ce ai început. Acel epitaf... Tu nu ai murit, îi spuse
Irene.
-Dar... mă vei aștepta? Unde ești, unde te voi găsi?
-Într-un orizont pe care nici cifrele tale nu l-au
atins, nici îl vor atinge vreodată... Acolo voi fi, dar, grăbește-te. Nu
încerca să-l ghicești, căci nu vei putea, și timpul dedicat marii încheieri se
va pierde, răspunse Irene.
Bătrânul încercă să îmbrățișeze iluzia, dar aceasta
dispăru încet între umbrele grele...
***
Dimineața
îl găsi ghemuit, pe podea, îmbrățișând o creangă... În jur, împrăștiate, mii de
foi.
©Bogdan Voiculescu, 2013
