Prin alb în gând, bătrân hoinar
între-aceleași oglinzi mă regăsesc,
amplificând albul iar și iar și iar și iar,
până când devine piatră de hotar.
(mai are rost?...)
Pe-ăst drum trecut-am cândva,
într-o vară îndepărtată, atât de toridă
încât cerul era alb, sticlos,
veghind colbul bătrânei poteci.
Totul e identic, fiecare bornă
în același loc, la fel de șterse apar,
doar un nou cimitir a răsărit între meri
și sub albele-i cruci de marmură
dorm cuvintele ce-n jar s-au înecat
în ploi de toamnă s-au spălat
în focuri de vară s-au mistuit
pe care viscolul rece le-a spulberat.
(pagina asta-i tare veche...)
Sub seceta aprigă, râul aproape-a secat
albia-i o mare rană albă, calcifiată;
sfarm pământul uscat în pumni,
cern apoi praful printre degete,
deasupra ierburilor istovite de-arșiță.
Poate pentru ele, atingerea prafului cernut
e o binecuvântată mângâiere...
De-aș urma rana, printre buruieni, poate-aș găsi
în locul unde cerul întâlnește pământul
țărmul mării.
În ape, sper s-aflu stânca megalitică
întoarsă-mpotriva mareelor ce-o macină
din timpuri antediluviene.
(trebuie să, trebuie să...)
Dincolo de tot albul orbitor,
trebuie că există întuneric
trebuie că, în artere osificate, pulsează roșu viu
trebuie că marmura poate fi frântă.
Între paginile îngălbenite, între rânduri
o corabie-n exil, între cenuși de gânduri.
Trupu-i strașnic, împotriva colosalei furtuni;
genii ascunse, marinarii-s toți nebuni.
(hoinar, nu făr' de căpătâi...)
Prin fum, deslușesc dar o chemare,
un vis nepământesc suflă-n corn;
e alba lumină dintre două nopți albe,
e cheia celor mai strașnice porți.
Am să-mi reflect chipul în apele sărate
și-atunci, am să mă cred și-am să știu că pot
să-mbrățișez lumea-n întregu-i cuprins
și-am să caut împlinirea unui vis nepământesc,
și-am să făuresc, din alb, cheia strașnicelor porți,
și-am să înțeleg, atunci, că întunericul poate fi alb.
A doua parte a trilogiei Alb.
