Tren de noapte

În insomnie, nasc stranii vise

prin fibrele retinei trec laolaltă

ca amintiri de început și sfârșit

vieți anterioare, vieți succesoare...

Toate au cununie-n noapte, în taina

deslușită prin geamul vagonului,

ca într-un vast marș spre infinit.

Apele Dunării, în cub de întuneric

spală fapta, iar nu amintirea

brodată-n giulgiul de-argint al lunii.

Peste toate, noi, eminente liniști;

simple fire în războiul

de țesut

al nopții

ce încheagă mătasea întunericului.

 Acum doar noaptea m-ar asculta.

Scheletul unui uriaș antropic

rezonează în retină, iar apoi

scrie vals în creier cu fire de cenușă.

Poate că visai steaua asupra căreia

adăstau ochii mei.

Ca și când nu eram

ca și când nu erai,

trenul își cânta aleanul prin vale.

În ruina zorilor aurii

căutarea mea insomniacă

rămâne fără răspuns;

până la urmă, ești simultan, pentru mine,

orice ai vrea să fii.

Că-i infinit, că-i vecinătate

a lui zero,

tot se pierde-n vânt,

în timp ce scrumul dansează printre coastele

calcifiate.

Din Alb

Alb, spre alb am mers tot mereu
spre alb nestins, apăsător și greu.
Speram să îmi găsesc reflexia
într-un gând mai viu, mai puternic
mai tânăr, mai...

(pentru ce?...)

Am fugit printre cioburi de sticlă albă
aduse la mal de apele Mării Negre.
În fugă, m-am tăiat în ele
iar valurile uitării oarbe au spălat sângele.

(de ce?...)

Iar cuvintele-mi în jar s-au înecat
în ploi de toamnă s-au spălat
în focuri de vară s-au mistuit
iar viscolul rece le-a spulberat...

Din alb m-arunc, palid, stins în gând
căzând spre râuri de argint și plumb
între frâturile unui îngălbenit rând
dintr-o pagină mult prea veche-
închisoarea unor vorbe nespuse,
unui vis neîndrăznit de niciun muritor...

(dar pagina pare atât de nouă...)

Și-atunci, totul s-a limpezit în mine...

Cu ochii minții, am văzut un port-
o veche corabie se-ntorcea, cu catargele frânte,
din lungul ei exil între cenuși de gânduri.
Iar în trupul ei schilodit de furtuni
poartă un vis pierdut între străine rânduri.
Iar marinarii-i sunt toți beți, nebuni
genii ascunse de mătăsuri reci
ce poartă urmele unor săruturi învechite.

Și simt că o dragoste dulce mă cuprinde
și se revarsă în apele mării pustii
albă, pură, dar crudă prin puterea ei.
Albul aprins odinioară, încet, se stinge...

(de ce nu?...)

Din fumul său, se naște un gând viu, nestins
și în reflexia-i stranie, reușesc să mă văd
și să mă cred și știu că pot
să îmbrățișez lumea-n întregu-i cuprins.

E o stâncă megalitică în Marea Neagră
e cheia celor mai strașnice porți
e alba lumină dintre două nopți...
e împlinirea unui vis nepământesc. 

Partea finală a trilogiei "Alb".