Despre chipul abisului

Se-aprind lumini, pierdute-n noapte;
absurd, nuanțat de griuri fade, orașul doarme,
contemplandu-și singur nimicul său prețios
de ieri, de azi, poate și de mâine...
Se-aprind lumini în nopți grele de veghe.

Mă trezesc – noaptea-mi e de ceară
topită de realizarea puterii ce-o pot naște,
aducând însă cu sine poate chiar nimicnicia.
Îmi privesc chipul, sculptat în alamă oxidată;
este atât de familiar, dar separat
de o mie de ani.

Iar în acel chip, tu, tu mocnești
fiind acum gata să te naști, să erupi.
Tu, doar tu, mai puternic ca niciodată,
la fel de puternic ca mine.
Tu, doar tu poți fi chiar în fața ochilor mei
și diametral opus, simultan.

Toate temerile mele, toată furia mea
toată ura și tot răul din mine
totul s-a pierdut prin tine,
și ai devenit capabil să mă distrugi
plătind chiar cu propria-ți pieire...
Eu îți sunt unica limită.

Privesc prin tine, mă reflect în ochii mei,
cutremurându-mi măduva oaselor.
Știu, eu sunt om, tu doar un abis,
și doar prin mine tu poți a te naște.
Știu, trebuie să te exilez
între sticlele miilor de ani de dinaintea mea.