În răsfrângerea unei priviri, el văzu
ciotul. Ca într-un coșmar, bătrânul mergea încet spre ceea ce fusese cândva un
stejar bătrân, putred pe alocuri, refuzând însă pieirea în valurile timpului. Realizând
pierderea ultimului său sprijin, se simți sugrumat de furie, neputință și
tristețe. Privi crengile de pe jos, împrăștiate precum stele pe un cer de
noroi, și, tremurând, ridică una dintre ele, strângând-o mai apoi în brațe.
Izbucni în lacrimi, plângând aproape isteric, întrebând: „de ce?”, iar în
aceste două cuvinte, el arunca toată furia și disperarea ce îl apăsau. Cu coada
ochiului, zări atunci un panou metalic, și, sperând ca textul inscripționat pe
placa de țiglă să-i ofere un răspuns, se apropie de ea. Văzu imaginea unei biserici
poleite cu aur, și citi ce scria în dreapta pozei. Locul fusese cumpărat,
pentru a fi folosit la ridicarea unui nou lăcaș de cult. Copacul a fost tăiat
pentru a face loc și pentru a ușura săparea fundației, iar lemnul vândut unor
restaurante.
În
acel moment, vederea bătrânului se întunecă și acesta se pierdu în valurile de
furie. Se simțea la fel de nenorocit, trist și pierdut în lume ca atunci când
privi pentru prima oară sicriul lui Irene. Totuși, el se ridică și privi orașul
prin ceața lacrimilor, plin de ură, sufocat de furie, vorbind atunci, ca pentru
sine, pentru prima oară în ultima săptămână.
-Nu
aveți un vis în voi...Nu mai aveți măcar un vis, o idee în voi, oameni de
nimic... Vă aruncați nimicnicia voastră, lipsa, pierderea, tot puneți în
monumente trecătoate, ridicând glorioase construcții efemere, pentru cine știe
ce zeu, care nici nu vă ascultă măcar, iar aceste monumente, oricât de colosale
ar fi ele, durează doar secole în indiferența monstruoasă a timpului! Sunt doar
piedestalele voastre, iar voi doar suflete
mici proiectate prin vorbe de bronz, piedestale de pe care alungați cu pietre
pe cei ce vă cutremură temeliile, pentru că ei au puterea cunoașterii! O putere
mai slabă ca a veninului pe care voi, grandioase nimicuri, îl scuipați, fiind
învinși, torturați de flăcările invidiei! Tot pe aceste piedestale veți urca,
sărutând falși obrajii odinioară mânjiți de lacrimi, aceiași obraji pe care
i-ați scuipat, pe care i-ați alungat cu pietre, înnebuniți de iluzia unor
idealuri idioate! Ah, voi, sunteți decât chipuri sculptate-n fier, iar odată cu
ploile acide, plânse de cei care au renunțat, în favoarea voastră, cedând
minciunilor și otrăvii, luciul vostru fad se va stinge, înlocuit de verdele
decadenței... Căderea vă e aproape. Vă e aproape!
Sufocat
de nervi, căzu în genunchi lângă ciotul rămas din copac. În afară de Irene, el
nu mai iubise pe nimeni niciodată atât de mult. Își aminti cum, la moartea ei,
privind sicriul gri, reuși să înțeleagă ce se întâmplase, căci până atunci nu
putu crede că Irene nu va mai fi. Avu viziunea unui râu, ce curgea într-o vale
adâncă. De pe fiecare mal prăpăstios, se năștea noaptea, căzând spre apele
negre. În întunericul ce lua formă de pe
marginile pietrelor megalitice, era un gol, un vortex al nimicniciei ce-l
trăgea înăuntru. Prea obosit să mai reziste, el căzu, frângându-și inima pe
stâncile ascuțite. Simți disperarea urcând pe coloana sa, se resemnă cu
moartea, și hotărî să împlinească ce i se arătase în viziune: deși nu putea
sări în apă, el se va integra în bezna ce izvora de pe stânci. Privind fața
soției sale, el strânse pumnalul pe care îl avea în buzunar. Încet, îl scoase.
Propti vârful lamei în jugulară, și se pregăti să cadă peste scriu, pentru a
secera artera. În acea clipă, însă, un gând îi traversă mintea, iar el îi dădu
glas:
-Pentru
voi, oameni, moartea mea va fi doar o pedeapsă... Însă această pieire este o
pedeapsă mult prea grea pe umerii umanității... Oricâd de nevrednici ați fi...
nu vă pot pedepsi atât de cumplit! Nu vă pot răpi atât de mult într-o unică
secundă, deși aș vrea!
Privind
în gol, își zgârie gâtul cu vârful pumnalului, apoi îl puse înapoi buzunar, și,
zâmbind amar spre sicriul de pe catafalc, se gândi că cei plecați nu pot simți
durerea propriei dispariții, iar acest gând îl consolă. Părăsi încăperea
blestemată.
Din
acea zi, noaptea întrupată în acea viziune a nopții nu-i dădu pace, până în
ziua în care se adăposti de soarele torid sub acel copac. Deși nu a înțeles de
la început ce se întâmplase cu el, a simțit că stejarul îi putea umple lipsa
din suflet, însă pentru prea puțin timp...
Acum,
stând lângă crengile împrăștiate pe jos, avu aceeași viziune, deși râul curgea
acum în sens opus, urcând spre izvoarele ascunse în alt orizont, încă imposibil
de atins sau văzut. Simți aceeași chemare a râului, a vidului cosmic, însă
refuză să o asculte. Strângând creanga în brațe, plecă poticnindu-se spre casă.
Orașul
era, în acea zi caldă, la fel de gri ca întotdeauna, o antiteză a grandorii și
libertății acestui bătrân nebun, care cuprinsese însă întregul univers în
mintea lui. Oamenii din jur păreau șterși, trecând pe lângă el și prvindu-l fie
cu dispreț, fie mirându-se de felul în care ținea creanga, fie râzând de el.
Cei mai mulți îl ignorau, mergând orbește mai departe prin praful înecăcios,
urmărindu-și fiecare iluzie și speranțele sale. Nu le dădea nicio atenție, amintindu-și
cum Nikola Tesla, arhitectul lumii în care viermuim, fusese uitat, murind
sărac, fără a primi vreodată măcar parte din recunoașterea meritată.
Se
apropia de centrul vechi al orașului, acolo unde se afla și blocul în care
trăia. Deși străzile din acea parte erau pustii, el se simțea urmărit. Grăbind
pasul, privi în spatele său, însă văzu doar umbrele copacilor dansând pe
pereții prăfuiți ai caselor. Totuși, era sigur că ceva sau cineva îl vede și îl
urmărește, dar, de fiecare dată când se întorcea, aceeași priveliște. Să fi
fost o fantomă din trecut, închipuită doar de el ca urmare a paranoiei, sau
ceva mai presus, nu putea spune. Ajuns în fața blocului său, se întoarse cu
spatele spre scară și privi atent, sperând să vadă orice i-ar fi putut provoca
groaznica senzație. În afară de doi câini tolăniți la soare, însă, nimic nu mai
mișca. Deschise ușa, și intră încet, încet în blocul monocromatic. Nu mai putu
răbda și urlă prin geamul spart al scării:
-Arată-te,
iluzie! ARATĂ-TE! Nu te mai ascunde, știu că vii după mine și NU, nu ești în
mintea mea!
Ecoul
vibră în pereții mucegăiți, apoi se stinse încet. Undeva, la un etaj superior,
se auzi sunetul unei uși deschizându-se, și un glas nazal spulberă liniștea
fetidă din bloc.
-Ce-ai
mă, n-ai treabă naibii acasă?! Ai dracu de bețivi...
Ușa
se trânti cu zgomot în urmă, și, fără să ia seamă la mustrarea vecinului,
bătrânul urcă prin aerul greu spre apartamentul său. Deschise ușa groasă din
fier și o lăsă mai apoi să se trântească în spatele lui, nu înainte de a fi
sigur că nu mai este urmărit...
Acum,
îi părea că orașul e un imens sicriu cu pereții moderni, din sticlă și beton,
pământul acoperitor fiind smogul. Privi pe geam, remarcând contrastul puternic
dintre verdele crud al copacilor din fața blocului și apatia locului. Bătrânul
gândi, în sinea lui, că orașul, de fapt, chiar este un sicriu. Cei ce îl
populează sunt niște simple lucruri cu viață, care uită să existe. Ei se
trezesc apatici, privesc cu scârbă ceasul, mănâncă ceva rapid, se închid în vreun
costum și apoi pleacă la muncă, după ce lasă ușa să se trântească în spatele
lor. Când se întorc, nimic diferit: se uită la televizor, privesc fără pic de
interes lumea ștearsă de afară, mai citesc vreo revistă sau vreun ziar... Cei
mai norocoși stau cu familia, pe care o iubesc de la enorm la deloc. Toți însă
se culcă, pe fundalul dezgustător oferit de ticăitul ceasului. Niciunul nu
privește timpul ca o infinitate de posibilități, ci doar ca o piedică și ca pe
ceva care îi face bătrâni, slabi, bolnavi și urâți. Totuși, înainte să adoarmă,
se bucură că sunt liberi, liberi, liberi...
Astfel
gândind, bătrânul lăsă creanga pe pat. Deschizând geamul, el se așeză la masă.
În fața chipului său, peste care secundele erodaseră defileuri adânci și
deșerturi vechi, se afla mare parte din Univers. Închisă în foi și cărți
prăfuite, prost legate, începea la sfârșitul timpului și spațiului și se
termina din golul nemăsurat care i-a fost mamă și tată, din care timpul se
naște în continuare. Totul era acolo, în foile din fața bătrânului, o mărturie
a unei munci sisifice, a unui sacrificiu grandios. Urmărise un vis nepământesc,
inuman, de a respira odată cu Cel Dintâi. Deși acesta este ipotetic nelimitat,
bătrânul îi găsise marginile cu câțiva ani în urmă, lăsându-l vulnerabil și
deprivându-l de o parte din putere. În acea clipă, tronul cel mai înalt se
zgudui pentru prima oară. Reverberațiile răscoliră timp și spațiu, dar puțini
muritori au putut să le simtă, și din aceștia doar câțiva au putut înțelege,
vag, ce poartă cu ele aceste unde. Ei au simțit tresărirea, energia mișcându-le
fibra oaselor, parcă realizând că ceva măreț strămută fibra timpului...
Ce abstract acest timp, care, odată cu
nașterea sa, simultană cu cea a universului, își începu curgerea sa... Infinit
prin sine însuși, precedat și urmat de nimic... Oamenii l-au limitat de două
ori: odată când au încercat să-l definească, iar apoi când, veșnic nemulțumiți,
au încercat să-l închidă în nisipul unei clepsidre. În încercarea patetică de a
domina timpul, de a-l înrobi, ne-a făcut sclavii săi...
Singurul care l-a putut controla
a fost el, bătrânul, al cărui prim gest a fost de a-l elibera de limitări, și
astfel eliberându-se pe sine de sub domnia-i autocratică. Apoi, a încercat să-l
închidă, nu în măsurători, ci în idei, în cugetările sale... Și totuși, acum,
timpul bătrânului se apropia de ultima-i pulsație, iar el știa prea bine că
nesfârșitul râu își va opri curgerea într-o bună zi. Nu avea însă ce să regrete,
căci realizările sale aveau să fie descoperite, iar el, noul idol al unei lumi
total schimbate, își va fi împlinit, postum, scopul. Lipsit de orice moștenitor,
considera teoriile sale ca fiind un unic fiu, singurul care ar fi mai mult
decât un simplu epigon. Nimic de regretat, nimic de pierdut, căci munca sa era
aproape terminată.
Se ridică lent de pe scaun,
închise geamul și se întinse în pat, nu înainte de a privi poza alb-negru
făcută la două săptămâni după întâlnirea sa cu Irene. Se aplecă asupra ei, își
rezemă fruntea grea, ridată, de rama din stejar, și închise ochii pentru o
clipă. Ce-ar fi înviat creanga moartă, ce-ar fi înviat acel copac dacă ar fi
putut... Să viseze a o învia pe ea era însă prea mult, o dorință atât de mare
încât el nu o putea concepe.
Încet, se întinse în pat,
privind ceasul fixat în perete, deasupra geamului. Îl privea aproape în fiecare
seară, însă azi, ceva era perceput diferit. Cu o luciditate stranie, el deveni
conștient de mișcarea continuă a secundarului, și, fără vreo urmă de tristețe,
conștientiză că, în ciuda libertății și nelimitării pe care o acordă timpului
desprins de clepsidră, acesta tot există și trece. Să fi fost nemurirea un
simplu vis al unei minți geniale, dar prea tinere?
Noaptea se lăsa peste oraș...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu