Eroica 2015

Au ars trecutul, au ars tot

și-au luat cenușa și-au aruncat-o-n patru zări

și-apoi s-au privit în oglindă înainte să moară.

N-au văzut nimic.

Înalte, înalte și grotești s-au ridicat flăcările

îmbrățișate de noaptea ca o conștiință adormită

a unui popor obosit, trist și sătul

să-și numere în oglindă coastele după fiecare secetă,

sătul să adune resturile căzute precum ploaia acidă,

după festinul putredelor hiene, regii noștri supremi.

Au ars atunci și vechile coroane, aurul lor s-a topit

și-a curs în râuri pe asfaltul crăpat;

diamantele s-au agățat în gratiile canalizărilor,

iar noi ne priveam absurd reflexiile în ele,

noi priveam înfometați aurul scurgându-se în crăpături.

Și-am văzut atunci, în norii de fum

prin fina ploaie de acid cianhidric

cum eroii se nasc în infern și cum singuri

își cară prea devreme piatra lor funerară.

Și tot atunci, am văzut în norii de fum

prin fina ploaie de acid cianhidric

o dragoste fără seamăn, fără țărmuri

și-am înțeles că-n spatele coastelor carbonizate

bate-o inimă atât de vie...

Prin noapte, a străbătut glasul unui bucium

suna o chemare, o deșteptare,

iar ecoul tânguitor a răsunat în ziduri

în ferestre, în aerul rece

și-n sufletele amorțite.

S-a prăbușit apoi palatul, iar coloanele-i scheletice

au străpuns cerul însângerat.

De pe soclurile spinărilor arse,

amar judecau șobolanii îngerii de ieri,

amar în orele ce despart viețile de seri

dar n-au fost urechi să le-audă țipetele deșarte.

Peste vertebre calcifiate s-a născut o nouă speranță

și i-am căptușit aripile cu cenușa eroilor vechi și noi;

peste mări și orizonturi, ea lumina deșertul.

Între o dreaptă de stânga și-o stângă de dreapta

și-ntre ele foarte mulți morți, eroi

pe care nu mai știu cum să-i împart,

am crezut în ea; i-am ridicat imnuri și chemări.

Ne privim acum distorsionați în oglinzi murdare

dansând palizi și goi în muzica altor ploi

ce cad peste bravii, dragii noștri eroi.

Ascultăm imnurile false, intonate-n

alămurile lor de timp crăpate

și ne consolăm, bătrâni, copii, oameni noi

cu iluzii zbierate de strigoi.

Promitem, jurăm pe-un Dumnezeu în care nu știm să credem

că mâine vom fi alții, că mâine va fi altfel...

Și-am văzut atunci, peste norii de fum

dincolo de ploaia de acid cianhidric

cum stelele smulg cerului aurore

și le depun – coroane – peste mormintele timpuriu săpate.

Suntem acum iar singuri, singuri în liniște

și nu ne mai biciuiește nicio furtună, niciun viscol

nu ne mai taie respirațiile calde.

Fără morți să ne privească

fără furtuni să ne unească

ne plimbăm triști prin noapte

și ne-ntrebăm în tainice șoapte:

o să ne scufundăm în următoarea furtună?

22.12.2015