Eroica 2015

Au ars trecutul, au ars tot

și-au luat cenușa și-au aruncat-o-n patru zări

și-apoi s-au privit în oglindă înainte să moară.

N-au văzut nimic.

Înalte, înalte și grotești s-au ridicat flăcările

îmbrățișate de noaptea ca o conștiință adormită

a unui popor obosit, trist și sătul

să-și numere în oglindă coastele după fiecare secetă,

sătul să adune resturile căzute precum ploaia acidă,

după festinul putredelor hiene, regii noștri supremi.

Au ars atunci și vechile coroane, aurul lor s-a topit

și-a curs în râuri pe asfaltul crăpat;

diamantele s-au agățat în gratiile canalizărilor,

iar noi ne priveam absurd reflexiile în ele,

noi priveam înfometați aurul scurgându-se în crăpături.

Și-am văzut atunci, în norii de fum

prin fina ploaie de acid cianhidric

cum eroii se nasc în infern și cum singuri

își cară prea devreme piatra lor funerară.

Și tot atunci, am văzut în norii de fum

prin fina ploaie de acid cianhidric

o dragoste fără seamăn, fără țărmuri

și-am înțeles că-n spatele coastelor carbonizate

bate-o inimă atât de vie...

Prin noapte, a străbătut glasul unui bucium

suna o chemare, o deșteptare,

iar ecoul tânguitor a răsunat în ziduri

în ferestre, în aerul rece

și-n sufletele amorțite.

S-a prăbușit apoi palatul, iar coloanele-i scheletice

au străpuns cerul însângerat.

De pe soclurile spinărilor arse,

amar judecau șobolanii îngerii de ieri,

amar în orele ce despart viețile de seri

dar n-au fost urechi să le-audă țipetele deșarte.

Peste vertebre calcifiate s-a născut o nouă speranță

și i-am căptușit aripile cu cenușa eroilor vechi și noi;

peste mări și orizonturi, ea lumina deșertul.

Între o dreaptă de stânga și-o stângă de dreapta

și-ntre ele foarte mulți morți, eroi

pe care nu mai știu cum să-i împart,

am crezut în ea; i-am ridicat imnuri și chemări.

Ne privim acum distorsionați în oglinzi murdare

dansând palizi și goi în muzica altor ploi

ce cad peste bravii, dragii noștri eroi.

Ascultăm imnurile false, intonate-n

alămurile lor de timp crăpate

și ne consolăm, bătrâni, copii, oameni noi

cu iluzii zbierate de strigoi.

Promitem, jurăm pe-un Dumnezeu în care nu știm să credem

că mâine vom fi alții, că mâine va fi altfel...

Și-am văzut atunci, peste norii de fum

dincolo de ploaia de acid cianhidric

cum stelele smulg cerului aurore

și le depun – coroane – peste mormintele timpuriu săpate.

Suntem acum iar singuri, singuri în liniște

și nu ne mai biciuiește nicio furtună, niciun viscol

nu ne mai taie respirațiile calde.

Fără morți să ne privească

fără furtuni să ne unească

ne plimbăm triști prin noapte

și ne-ntrebăm în tainice șoapte:

o să ne scufundăm în următoarea furtună?

22.12.2015

The World Buries the Dead

Carved ghosts above the charred scaffold

that we eagerly built with our bone-hard belief

in who and how and why and what we sincerely loved,

that day, the world celebrated a new breath of life.

Unexpected it plummeted upon our shoulders,

the gigantic weight of this whirlpool of a nightmare

-our collective tragedy, the dawning of deaths to come.

The world glimpses the incoming death.

There are ghosts there, uneasily scouring their ashes,

searching for a last caress, the embrace of comforting slumber

searching for love in between our walls of putrid rattle.

The world carries the dead.

Behold the dreaded vultures soar above

in wide circles that wounded the sky and made it fall dead,

behold them ravage those who agonized before us.

The world carries the dead.

Hyenas lurk under every shadow, poisoned by fever,

their eyes bleeding, shredded by the abrasive desert sand

of this urban desert, the god they rose on dry stone.

The world buries the dead.

Watching, laughing, hideously grinning, the beasts

feed on the black hole that grows in us

-the all-devouring void left behind by those departed-

as the world buries the dead.

Like unfettered beasts, golden clad clerics

suck and devour tears fallen on ash and charred bones,

while planting the seeds that bear fruits of my nihilism.

The world buries the dead.

There is a great mass of bones, tonnes of bones

on which a palace stands crumbling in the growing tide

that brings deliverance on scarred lands.

The world buries the dead.

There is a tremendous roar, a yell to drown their screams

and walls crumble, and eyelids fall one onto the other

denying the darkness, too afraid of the light it might shed

when the world buries the dead.

Unto nothingness, some erect themselves as saviors

destined to bleed under our eyes’ ruthless scourge

for what nothingness nourished will only return to nothingness

when the world buries the dead.

Here we stand, in tearful remembrance, broken and shivering

too frail to not let the rapacious predators feed on our grieving hearts,

too weak to crumble the statues they erect on our spines,

as the world buries the dead.

Our mournful laments echo in the empty halls

a reverberation, a wicked vibration of our vocal strings

to which crazed clowns dance as if ablaze.

The world mourns the buried dead.

This endless November rain falls on our heads and feet

washing the filth that’s been plaguing our hearts

and leaving us clean and cold before their open graves

as the world mourns the buried dead.

Alone they went, their souls carried to the shores of a stellar sea,

united we rise against their requiem, united we stand

until no greater storm comes, leaving us alone. To fall apart, again.

The world buried the dead.

Still, the tectonic plates smash against each other

and the sun burns, one day closer to its great cold demise,

and the rivers run and irrigate the plains and hills and mountains,

and the world carries the dead.

Sculptorul

Îmi deștept zorii cei târzii!

În dimineața unei mult așteptate veri,

am ridicat dalta și ciocanul

și-am scornit din ars sol nou soclu,

crezând în putința de-a sculpta noi zei.

În pietroasă inimă de inert deșert,

sub miez de-absurd cer senin,

sculptez forma unei mărețe statui –

gloria timpului măcinat de grâna nisipului,

nimicului.

Sub arc de cer, cristal ars în ochi de sori,

înalț monumental monolit cioplit.

Șubredele schele freamătă de viața ce-o voi da,

ale sale unghiuri sfâșie fibra morții, nimicniciei.

Se-nalță spre cerul de sticlă,

ca și când ar vrea, ca și când ar fi crucială

străpungerea fiecărei țesături de nor,

manifestarea noii inimi față de bătrânele vene.

Între vaste dune aride, crește o oază,

o frântură de inimă veche și verde,

irigată de râuri siderale

ale miezului zvâcnind al Căii Lactee.

Se-arată Luna, cresc umbrele-nserării

cu blândețe zgârie piatra rece.

Îngăduie timpul grandioase monumente?

Vede ochiul de ceară al marelui Zalmoxis

poala muntelui ce-l voi a ridica?

Vede, oare poate el vedea?

Și-ar opri falnicul timp goana

printre infinitele drepte paralele al căror prizonier șade?

S-ar odihni dar vreun prea-mărit emir,

în umbra-ntinsă peste veacuri a sculpturii mele?

Vor curge râuri grele de mercur,

oază otrăvitoare în cruntul deșert?

Voi fi-ngropat sub lacurile noi,

ce s-or naște odată cu noii eoni ce-au să vie?

În pietroasă inimă de inert deșert

șade, sub ochi de cer ne-nvins,

oglindă grea de ape tremurătoare

ce susură aprig a dor și-a jale.

Fi-va cântul undelor pierdut peste zare?

Dar vor fi urechi să audă,

imnuri s-or ridica, îngânând cântul ce-am scornit,

căci toți își vor scoate din ochi

junghiul prafului de platină ce-acoperea soclul.

Mi-am deșteptat zorii cei târzii!

 All hail Breton!

Declin

Cădere a minții prin valurile de noxe,

plecare a capului sub greutatea aceluiași ideal,

înnăbușire a flamei în monoxizi de carbon,

decăderea creației, asfixiată între griuri.

Grandios declin adast-asupra largului bulevard,

umbra sa sufocând deopotrivă-n îmbrățișarea-i

bețivi, genii și nebuni, toți mari creatori,

oratori ai noului, prooroci ai viitorului.

Mărșăluiește, cântă-ți gloria putrezită

sub brațele Galateei, înecată-n ploi acide.

Declin în casele-nvelite de iedera uitării,

declin în drumurile luminoase, bătute

și răsbătute.

Cântă, trubadurule, cântă-ți imnul tău gol

sub lumina ștearsă, prăfuită, a unui apus întârziat,

cântă pereților de sticlă, oamenilor de sticlă

minților de cărbune ce se cred pur diamant.

Izbește, maiestate, cuvintele de vechiul fort,

și privește-l, uimit, cum nu se clatină.

Declin în cărămizile orașului, austeritate grea,

declin în smogul orbitor, rău nedorit,

necesar.

A ta poezie - un marș triumfător în onoarea

surdei, oarbei conformități ce n-o poți vedea.

Fiecare cuvânt - un râu de înălbitor,

fără sens, fără viață, fără moarte

precum o strașnică închisoare-purgatoriu,

ascunzând vederii false flori sublime.

Declin în florile ce răsar pe muribundul ogor,

declin peste tinere capete cu părul prea devreme

albit.

Înveșmântați în aur și mucegai de cel mai nobil soi,

vă-ncoronați regi, apoi vă strecurați cari și viermi

în putredele tronuri, sălașuri ale giganticei pierzanii.

Trădări, căci fiecare rege e prea bătrân, prea veșted,

iar tu atât de nou, de ireal de nou

încât ești precum poalele muntelui de vârstnic.

Declin în irisul albastru al noilor împărați,

funingine peste coroanele ușoare, dar nemeritat

de grele.

M-avânt în brațele unui dulce, sublim exil

peste ăst' veac al rătăcirii printre pagini albe,

departe de-al tău imn nebun, maiestate,

da, departe de-al tău imn al vidului, mărite voievod!

Zatocenie-n inimă nouă, în venele frumoase

ale furtunoasei revolte ce crește peste buruieni!

Declin în noua ta slovă, mort-împărate!

Declin în apa ce-o bei, preacinstite împărate!

Declin în nimicnicia ce-o crești, preafericite împărate!

Declin în apusul ce se-nalță peste turnuri, prea iubite împărate!

Proclam: 

înălțare a minții din jugul cețurilor prezentului,

ridicare a capului în suflul noului, preaslăvitului ideal,

aprindere a flamei sub noile brațe-ale Galateei,

ascensiune a noii creații, reflexia artei viitoare.

Prima parte a ceea ce va să vie, izvorul împotriva curgerii râului artei zilelor noastre. 

Ochiul solar

Trupuri de nori sub ochi de sori

și-ncrengături de pomi, palide flori

sub ploi ce niciodat’ nu vin,

și-un bătrân spin, chin și-amar

încrustat în chihlimbar.

Cerc închis, jar încă nestins,

foc aprig, între ape prins,

și primordial dor, în spirit ne-nvins...

Ars, pământ încins, orbitor soare-n iris,

mărăcini, destrămare de paradis.

Zbor rotitor de vulturi în zare,

bucium ce doinește-a jale,

unduirea cristalinului râu în vale.

Cărbune rătăcit între rădăcini,

tăciune ce-a uitat că poate fi diamant!

Salcie aplecat-asupra ăstui mal pietros,

alb os, arid sol nisipos

și-n cer soare tăios -

ariditate,

peste-o cetate-a timpului, în mrejele spațiului înnodat.

Și-n umbra zidurilor, stau privind,

jinduind

a acoperi golul imemorial, cosmic,

dintre pământ și cer.

Și-mi iau cuvintele și le ard,

și le ard, amar aprins sub pom de jar,

și din scânteile ce sar

iau firea scăpată din cenuși

și-mi făuresc dar lume nouă, iar!

Din munte acoperit de nor

pogor năvalnic torent peste dor,

noi vene irigă vaste câmpii.

Și-mi ridic seceta, și-o agăț pe ceruri

și nasc o nouă stea...

În piatră, încrustat un bătrân gând

ce-n șapte veacuri, în șapte lumi

învie, pe creștet cu noi cununi,

în umbra ocrotitoare a salciei;

salcie aplecat-asupra ăstui mal roditor,

scăldat de plâns de nor.

Ceva nou, după prea mult timp. 

Eroica 2014

Eroica 2014

-odă hienelor-

În spatele meu, stau seci

25 de ani în ciment și cărămizi reci.

Statui terestre, spiritual pierdute;

nimic mai mult, banale redute.

Eroii s-au rătăcit prin deșertul amintirii

și au pierit, de sete și de foame.

Sub alt chip, moartea i-a prins cândva,

demult parcă, sub niște gloanțe.

Bântuit de vânturi monstruoase acest deșert,

astă Sahară a uitării

se ridică asupră-ne,

și ne îneacă în voalurile ei de nisipuri fine. 

Sub volburii ei de praf 

viermuiesc însă grozave arătări,

hienele generației hoinare,

cu corpurile lor răvășite de lepră.

Se adapă din râurile cianurate

și-și hrănesc progeniturile

cu aurul decepțiilor celor pierduți,

cu platina ororii noastre.

Hienele astea devorează alte hiene,

festin odios

sub cerul sticlos,

un pantagruelic ospăț al ticăloșiei

deasupra oaselor calcifiate.

Rotind în frenetic zbor, vulturii

se pogoară peste cei muribunzi,

furându-și porția regească.

Mai apoi, se prăvălesc morți

spre pământul crăpat de secete

trecute și viitoare,

căci corpurile hienelor 

erau otrăvitoare.

Odată ospățul terminat, peste lume

coboară liniști siderale,

reconciliere a Pământului

cu viermii ce-i suportă. 

Iar hâdele hiene, îndestulate

își freacă spinările încovoiate 

de mormintele eroilor căzuți,

peste care și-au ridicat fetidul lor imperiu. 

Și-apoi, se uită blajin în ochii noștri

sperând să ne schimbe dezgustul

în iubire, în adorarea putreziciunii.

Dar ochii noștri, ochii hoinarilor sunt doar ură.

Suntem hoinari, copii hoinari,

între țărmurile viselor și idealurilor.

Arca noastră, la mila mareelor

pe ce nisipuri va naufragia?

Cu ce noi hiene vom valsa,

ce note ale imnului vom falsa?

Sub ce steag ne vom pierde speranța

și cu ce minciuni ne vom consola 

că iar ne-am ratat șansa?

Se dedică tuturor tinerilor care sunt sau se cred, se vor marxiști, comuniști, leniniști sau mai știu eu ce, cât și tuturor tinerilor care habar nu au cine sunt și de unde vin. 

Ghost Goddess

In the apparition of a face

‘midst the flow of mortal beings

I dissolve my inner being,

Imprisoned in her divine grace.

Caressed by the luminous sky,

Irrigated by mountain springs

She seemed to me.

Thus, a distant star shone in her eye.

On her glorious being

Shards of lost Springs thrive;

Flowers in bloom ‘neath her tender feet,

Flowers on the catafalque of illusion.

Woman, cursed be thy thighs

(which so much warmth harbor)

Woman, cursed be thy womb

(that such sorrow has carried)

An aphotic goddess she was,

Idol of beauty, from heaven fallen...

Yet in her tenebrous being, a sun lies,

A sun whose light never warms.

Behold the Pantheon now in mourn

For her loss, her descent from the uttermost circle;

From the gardens whose stone statues bowed to her,

To the cold, mortal world below their dome…

Dancing in the barren meadows,

Unturned by her brothers’ cascades of tears,

This queen of utmost dreams lures me to her light.

Slowly, I succumb to her ancestral shadows.

Her fall is all I desire,

Her fall in my tired heart.

Her marble-pure body in my arms

As I to perfection aspire.

Forever out of reach she’ll remain

The queen of woods and mountains,

Stones and guts of the Earth

Whose eternity always will prevail.

The gods above in mourn I join,

For though hell-bound I were,

Now I taste the honeys of Heaven

And lay my head in the primordial silks.

Unblessed I will remain,

Untouched by her divine grace

And cold in this realm of utmost splendor

Enshrined by the Gods’ laments…

Goddess, cursed be thy thighs

(which so much warmth harbor)

Goddess, cursed be thy womb

(that such sorrow has carried)

 Something in English, after so many months of absence.

Tren de noapte

În insomnie, nasc stranii vise

prin fibrele retinei trec laolaltă

ca amintiri de început și sfârșit

vieți anterioare, vieți succesoare...

Toate au cununie-n noapte, în taina

deslușită prin geamul vagonului,

ca într-un vast marș spre infinit.

Apele Dunării, în cub de întuneric

spală fapta, iar nu amintirea

brodată-n giulgiul de-argint al lunii.

Peste toate, noi, eminente liniști;

simple fire în războiul

de țesut

al nopții

ce încheagă mătasea întunericului.

 Acum doar noaptea m-ar asculta.

Scheletul unui uriaș antropic

rezonează în retină, iar apoi

scrie vals în creier cu fire de cenușă.

Poate că visai steaua asupra căreia

adăstau ochii mei.

Ca și când nu eram

ca și când nu erai,

trenul își cânta aleanul prin vale.

În ruina zorilor aurii

căutarea mea insomniacă

rămâne fără răspuns;

până la urmă, ești simultan, pentru mine,

orice ai vrea să fii.

Că-i infinit, că-i vecinătate

a lui zero,

tot se pierde-n vânt,

în timp ce scrumul dansează printre coastele

calcifiate.

Din Alb

Alb, spre alb am mers tot mereu
spre alb nestins, apăsător și greu.
Speram să îmi găsesc reflexia
într-un gând mai viu, mai puternic
mai tânăr, mai...

(pentru ce?...)

Am fugit printre cioburi de sticlă albă
aduse la mal de apele Mării Negre.
În fugă, m-am tăiat în ele
iar valurile uitării oarbe au spălat sângele.

(de ce?...)

Iar cuvintele-mi în jar s-au înecat
în ploi de toamnă s-au spălat
în focuri de vară s-au mistuit
iar viscolul rece le-a spulberat...

Din alb m-arunc, palid, stins în gând
căzând spre râuri de argint și plumb
între frâturile unui îngălbenit rând
dintr-o pagină mult prea veche-
închisoarea unor vorbe nespuse,
unui vis neîndrăznit de niciun muritor...

(dar pagina pare atât de nouă...)

Și-atunci, totul s-a limpezit în mine...

Cu ochii minții, am văzut un port-
o veche corabie se-ntorcea, cu catargele frânte,
din lungul ei exil între cenuși de gânduri.
Iar în trupul ei schilodit de furtuni
poartă un vis pierdut între străine rânduri.
Iar marinarii-i sunt toți beți, nebuni
genii ascunse de mătăsuri reci
ce poartă urmele unor săruturi învechite.

Și simt că o dragoste dulce mă cuprinde
și se revarsă în apele mării pustii
albă, pură, dar crudă prin puterea ei.
Albul aprins odinioară, încet, se stinge...

(de ce nu?...)

Din fumul său, se naște un gând viu, nestins
și în reflexia-i stranie, reușesc să mă văd
și să mă cred și știu că pot
să îmbrățișez lumea-n întregu-i cuprins.

E o stâncă megalitică în Marea Neagră
e cheia celor mai strașnice porți
e alba lumină dintre două nopți...
e împlinirea unui vis nepământesc. 

Partea finală a trilogiei "Alb". 

Prin alb

Prin alb în gând, bătrân hoinar

între-aceleași oglinzi mă regăsesc,

amplificând albul iar și iar și iar și iar,

până când devine piatră de hotar.

(mai are rost?...)

Pe-ăst drum trecut-am cândva,

într-o vară îndepărtată, atât de toridă

încât cerul era alb, sticlos,

veghind colbul bătrânei poteci.

Totul e identic, fiecare bornă

în același loc, la fel de șterse apar,

doar un nou cimitir a răsărit între meri

și sub albele-i cruci de marmură

dorm cuvintele ce-n jar s-au înecat

în ploi de toamnă s-au spălat

în focuri de vară s-au mistuit

pe care viscolul rece le-a spulberat.

(pagina asta-i tare veche...)

Sub seceta aprigă, râul aproape-a secat

albia-i o mare rană albă, calcifiată;

sfarm pământul uscat în pumni,

cern apoi praful printre degete,

deasupra ierburilor istovite de-arșiță.

Poate pentru ele, atingerea prafului cernut

e o binecuvântată mângâiere...

De-aș urma rana, printre buruieni, poate-aș găsi

în locul unde cerul întâlnește pământul

țărmul mării.

În ape, sper s-aflu stânca megalitică

întoarsă-mpotriva mareelor ce-o macină

din timpuri antediluviene.

(trebuie să, trebuie să...)

Dincolo de tot albul orbitor,

trebuie că există întuneric

trebuie că, în artere osificate, pulsează roșu viu

trebuie că marmura poate fi frântă.

Între paginile îngălbenite, între rânduri

o corabie-n exil, între cenuși de gânduri.

Trupu-i strașnic, împotriva colosalei furtuni;

genii ascunse, marinarii-s toți nebuni.

(hoinar, nu făr' de căpătâi...)

Prin fum, deslușesc dar o chemare,

un vis nepământesc suflă-n corn;

e alba lumină dintre două nopți albe,

e cheia celor mai strașnice porți.

Am să-mi reflect chipul în apele sărate

și-atunci, am să mă cred și-am să știu că pot

să-mbrățișez lumea-n întregu-i cuprins

și-am să caut împlinirea unui vis nepământesc,

și-am să făuresc, din alb, cheia strașnicelor porți,

și-am să înțeleg, atunci, că întunericul poate fi alb.

A doua parte a trilogiei Alb.