Eroica 2015

Au ars trecutul, au ars tot

și-au luat cenușa și-au aruncat-o-n patru zări

și-apoi s-au privit în oglindă înainte să moară.

N-au văzut nimic.

Înalte, înalte și grotești s-au ridicat flăcările

îmbrățișate de noaptea ca o conștiință adormită

a unui popor obosit, trist și sătul

să-și numere în oglindă coastele după fiecare secetă,

sătul să adune resturile căzute precum ploaia acidă,

după festinul putredelor hiene, regii noștri supremi.

Au ars atunci și vechile coroane, aurul lor s-a topit

și-a curs în râuri pe asfaltul crăpat;

diamantele s-au agățat în gratiile canalizărilor,

iar noi ne priveam absurd reflexiile în ele,

noi priveam înfometați aurul scurgându-se în crăpături.

Și-am văzut atunci, în norii de fum

prin fina ploaie de acid cianhidric

cum eroii se nasc în infern și cum singuri

își cară prea devreme piatra lor funerară.

Și tot atunci, am văzut în norii de fum

prin fina ploaie de acid cianhidric

o dragoste fără seamăn, fără țărmuri

și-am înțeles că-n spatele coastelor carbonizate

bate-o inimă atât de vie...

Prin noapte, a străbătut glasul unui bucium

suna o chemare, o deșteptare,

iar ecoul tânguitor a răsunat în ziduri

în ferestre, în aerul rece

și-n sufletele amorțite.

S-a prăbușit apoi palatul, iar coloanele-i scheletice

au străpuns cerul însângerat.

De pe soclurile spinărilor arse,

amar judecau șobolanii îngerii de ieri,

amar în orele ce despart viețile de seri

dar n-au fost urechi să le-audă țipetele deșarte.

Peste vertebre calcifiate s-a născut o nouă speranță

și i-am căptușit aripile cu cenușa eroilor vechi și noi;

peste mări și orizonturi, ea lumina deșertul.

Între o dreaptă de stânga și-o stângă de dreapta

și-ntre ele foarte mulți morți, eroi

pe care nu mai știu cum să-i împart,

am crezut în ea; i-am ridicat imnuri și chemări.

Ne privim acum distorsionați în oglinzi murdare

dansând palizi și goi în muzica altor ploi

ce cad peste bravii, dragii noștri eroi.

Ascultăm imnurile false, intonate-n

alămurile lor de timp crăpate

și ne consolăm, bătrâni, copii, oameni noi

cu iluzii zbierate de strigoi.

Promitem, jurăm pe-un Dumnezeu în care nu știm să credem

că mâine vom fi alții, că mâine va fi altfel...

Și-am văzut atunci, peste norii de fum

dincolo de ploaia de acid cianhidric

cum stelele smulg cerului aurore

și le depun – coroane – peste mormintele timpuriu săpate.

Suntem acum iar singuri, singuri în liniște

și nu ne mai biciuiește nicio furtună, niciun viscol

nu ne mai taie respirațiile calde.

Fără morți să ne privească

fără furtuni să ne unească

ne plimbăm triști prin noapte

și ne-ntrebăm în tainice șoapte:

o să ne scufundăm în următoarea furtună?

22.12.2015

Eroica 2014

Eroica 2014

-odă hienelor-

În spatele meu, stau seci

25 de ani în ciment și cărămizi reci.

Statui terestre, spiritual pierdute;

nimic mai mult, banale redute.

Eroii s-au rătăcit prin deșertul amintirii

și au pierit, de sete și de foame.

Sub alt chip, moartea i-a prins cândva,

demult parcă, sub niște gloanțe.

Bântuit de vânturi monstruoase acest deșert,

astă Sahară a uitării

se ridică asupră-ne,

și ne îneacă în voalurile ei de nisipuri fine. 

Sub volburii ei de praf 

viermuiesc însă grozave arătări,

hienele generației hoinare,

cu corpurile lor răvășite de lepră.

Se adapă din râurile cianurate

și-și hrănesc progeniturile

cu aurul decepțiilor celor pierduți,

cu platina ororii noastre.

Hienele astea devorează alte hiene,

festin odios

sub cerul sticlos,

un pantagruelic ospăț al ticăloșiei

deasupra oaselor calcifiate.

Rotind în frenetic zbor, vulturii

se pogoară peste cei muribunzi,

furându-și porția regească.

Mai apoi, se prăvălesc morți

spre pământul crăpat de secete

trecute și viitoare,

căci corpurile hienelor 

erau otrăvitoare.

Odată ospățul terminat, peste lume

coboară liniști siderale,

reconciliere a Pământului

cu viermii ce-i suportă. 

Iar hâdele hiene, îndestulate

își freacă spinările încovoiate 

de mormintele eroilor căzuți,

peste care și-au ridicat fetidul lor imperiu. 

Și-apoi, se uită blajin în ochii noștri

sperând să ne schimbe dezgustul

în iubire, în adorarea putreziciunii.

Dar ochii noștri, ochii hoinarilor sunt doar ură.

Suntem hoinari, copii hoinari,

între țărmurile viselor și idealurilor.

Arca noastră, la mila mareelor

pe ce nisipuri va naufragia?

Cu ce noi hiene vom valsa,

ce note ale imnului vom falsa?

Sub ce steag ne vom pierde speranța

și cu ce minciuni ne vom consola 

că iar ne-am ratat șansa?

Se dedică tuturor tinerilor care sunt sau se cred, se vor marxiști, comuniști, leniniști sau mai știu eu ce, cât și tuturor tinerilor care habar nu au cine sunt și de unde vin. 

Eroica 2013

(sau de la Roșia la Pungești)

Ani grei au trecut peste morminte,

pășind prin praf de sticlă și cristal,

zgâriind povestea timpului în piatră seacă;

sunt 24 de toți.

Au lăsat în urmă grandioasă citadelă, 

inexpungabilă vitregiilor sorții și naturii; 

cetate, clădită cărămidă peste cărămidă 

din speranță, decepție, minciună și letargie. 

Sunt patru ziduri megalitice, vestigiile Imperiului 

demult dărâmat, însă, pare-se azi, perpetuu înlocuit 

cu reflexia-i distorsionată-n oglinzi convexe. 

În cetate, se ridică laolaltă 

noi biserici, pe temelia noilor jurăminte 

încununate de noi așteptări, iar peste toate 

tronează suprem noi decepții și noi minciuni; 

diamante peste inelul somnolenței naționale. 

În spatele zidurilor, aproape nevăzută, însă, 

sclipește flacăra de lângă butoiul cu pulbere,

și crește tot mai mare:

de la Roșia la Moșna, până la Pungești 

un neam sătul de jocurile prostești. 

Tresărirea în marea de letargie vindecătoare. 

Strălucește flama, stinsă, între catedrale 

(și ruine) de spitale, pe străzi și baricade... 

Între cele patru ziduri, un alt război începe: 

bravadă șoptită pe ascuns sub lumina iernii, 

acte de curaj mărturisite mătăsurilor somnului, 

sfâșiindu-le fina textură; 

ochii de ceară se topesc, eliberând vederea 

și proclamând ridicarea marii tiranii. 

Reclădi-vom din ruinele catedralelor 

noi zori ai înțelepciunii și-ai puterii, 

distrugând monumentele grandiosei deziluzii. 

Reclădi-vom monumentele în noi înșine 

și prin noi înșine, 

făurind din ape cianurate propriul nostru destin. 

Iar războiul naște noi eroi

cu aripile grele de noroi,

bieți strigoi

obosiți, amăgiți și goi. 

Iar noi jurăminte iau formă 

sfâșiind oricare preexistentă dogmă 

lupta eroică, nouă normă, 

eradicând vechea formă.