Profeția

               Privind în ochi fiecare zeu, profetul înaintă încet spre centrul cercului. Mantia lungă, pătată de sânge, îi acoperea întregul corp, iar pașii săi scurți îl purtau spre destinația finală a lungului său drum prin tenebrele Haosului. Părea că plutește sub lumina lunară, rece și pură. Zeii îl priveau în tăcere, stând mândri pe tronurile lor de piatră, sculptate de vânt și ploaie în stânca dură a Bucegilor.

               Profetul se opri. Privi grav chipurile zeilor, închegate din carne atemporală, nepieritoare, apoi se uită spre cerul înstelat. Înfipse toiagul îndoit de povara călătoriei în pământul mănos și se sprijini în el. Își atinse cu mâna dreaptă rana adâncă ce-l înlănțuia de veșnicia celor fără de moarte, își îndreptă spatele și grăi:

               - Iată dar, că după ani de rătăcire prin câmpiile fără de margine ale Cerurilor, am ajuns între voi, cei al căror sânge îmi străbate venele... Mă închin acum în fața eternului ce-l privim, și-n fața nemărginitei înțelepciuni ce o citesc în ochii mărimilor lumii.

               Auzindu-i vorbele, Bendis se ridică de pe tronu-i gri și spuse, cuprinsă de un fior nedeslușit:

               - În visele mele, anii devin simple clipe iar vastele întinderi ale pământurilor le străbat prin câțiva pași. Se-ncheagă atunci în fața ochilor mei lucruri ce au să fie, dar și destine a căror împlinire nu s-a găsit încă.  Văd astfel nașterea noastră, nimicnicia ce leagă sorii în dans etern și supune stânca judecății aspre a timpului, văd râurile ce vor iriga noi vieți, noi speranțe și noi credințe... Gândul mi-a fost purtat până acolo unde fierb mările la Răsărit, sfâșiate de văpaia Soarelui, și apoi îndărăt până între ghețurile nemuritoare ale Apusului cufundat în sclipiri fade și întunecime. Veste despre venirea ta am primit încă de mult timp, și acum când s-a adeverit, cu bucurie întâmpin sosirea-ți. Mi s-a arătat în Răsărit chipul unui nou zeu, a cărui sosire sta sub semnul unei mărețe stele ce va răsări anume întru a sărbători nașterea sa, și acea stea lumina precum Luna întinderile deșertului cuprins de noapte. Este dar el cel ce va nărui, sortindu-ne unei eternități de rătăcire printre stele și ceruri ce nu sunt ale noastre?

               Profetul își deschise palma; sângele închegat deveni praf cernit peste ierburile mărunte. Privirea sa era pironită în negura eternului, dincolo de tot ce există.

               - Nu în Mările Răsăritene ne vom găsi noi cea mai grea încercare. Noul zeu, al cărui chip l-a întrezărit Bendis între razele solare va purta război împotrivă-ne, împotriva celor ce-și petrec veacurile în sfat. Ci războiul se va termina fără izbândă, și-atunci va ști noul născut durerea pierderii, va înțelege moartea și va sta cu noi în cerc, în acest loc unde timpul își oprește curgerea. Ascultați însă ce am a vă spune!

               Peste veacuri al căror număr mi-i ascuns de tenebrele Căii Lactee, oamenii își vor fi ridicat în deșert o falnică statuie. Și se va ridica ea mândră, zgâriind cu sceptrul său aurit azurul cerului ce noi l-am dat în dar omenirii... Se va ridica grotescul monument, iar oamenii vor dansa pieirea în hore absurde și-n valsuri ipocrite. Tot mai înaltă se va ridica statuia, parcă hrănindu-se din pizmă, parcă hrănindu-se din megalomanie, și atunci ne vom privi în ochi și vom vedea cum tot mai mici suntem. Dar va pica umbra ei peste glorioasa cetate, și astfel își vor răpi ei lumina Soarelui, iar doar umbra îi va mai veghea în fața năpastelor ce zac ascunse ochilor muritorilor de rând.

               Și stătu profetul încremenit, iar gândul său deveni una cu Universul, una cu Haosul în formare. Dincolo de lumi privea el, dincolo de sori, și deslușea cu greu misterul sfârșitului.

               - Iar când statuia-și va fi oprit hapsâna creștere, continuă el, va suna primul bucium. Ecoul său va purta cu sine veștejirea câmpurilor mănoase, acoperite de umbra creației de fier și piatră. Recoltele praf și neghină vor fi. Se vor întoarce atunci spre vechiul altar, spre cerurile ce le-au fost acoperământ, însă noi muți om sta, iar cuvintele lor de rugă vor fi purtate de vânt înspre nimicnicie. Ghețurile se vor pogorî asupra cetății, în frigul umbrei voinței de a fi divin, în această apoteoză a ereticilor și a nebunilor...

               Se va prăbuși dar în întunecime cetatea, iar atunci se va prăvăli și clepsidra în mare; apele saline vor eroda lemnul, iar nisipul ei se va vărsa în apele tulburi... Fiecare grână de nisip este o viață, o tragedie, o dragoste și o pierdere. Iar când apele își vor fi terminat munca lor, timpul va scăpa din închisoarea umană și va deveni un râu tumultuos pe al cărui susur dansează întreaga existență. Atunci, în ochii statuii va prinde rădăcină primul copac; își va înfige rădăcina în irisul de piatră, și se va ridica din ochiul său sterp de piatră și cărămidă.

               Lipsite de lumina Soarelui sacru, în umbra cetății vor pieri recoltele, deci apoi și animalele vor slăbi, și încet unele se vor stinge. Va cunoaște vechiul oraș foamea, sub sceptrul tiraniei unui colos de piatră pe care cetatea însuși l-a ridicat. Zidurile și turnurile se vor preface în ruine, a căror tristețe va fi îngânată de susurul râului. Poeții vor cânta această colosală pierdere, dar prea puțin vor înțelege ei din cele ce-s scrise în harta siderală. Pe ulițele pustii, caii vor alerga liberi, vor dansa în jurul lanțurilor ce i-au ținut sclavi atâtea milenii. Rumegând iarba ce crește între dalele argintate care au pavat odinioară drumurile suportând regi și regine, prinți și prințese, nobili și țărani, morți și vii, caii vor ridica ale lor capete în bătaia vântului. Vor inspira aerul proaspăt, și vor vedea atunci în ochii minții veșnicele câmpii ce li se aștern dincolo de ziduri.

               Alți cai vor galopa fericiți, îmbătați de roua zorilor. Splendidele lor picioare se vor frânge însă, împiedicându-se de râturile porcilor ce scurmă între ruinele vechilor locuințe. Căutându-și boabele de porumb ce le amână pieirea cu încă o zi, cu încă o noapte, vor găsi doar monede de aur și argint pe ale căror fețe stau sculptate chipurile împăraților și regilor cocârjați sub povara coroanelor; încoronarea unui festin al hienelor și porcilor. Cu copitele, vor îngropa vestigiile în timp ce grohăie un imn al pieirii marilor cezari...

               Derzelas asculta cu neîncredere tirada profetului. Strângându-și mantia mai aproape de piept, el întrebă:

               - Mărite profet, Zamolxis, cel ce încununat de glorie de întorci din cea mai lungă călătorie, ori oare uiți că natura este eternă, ori crezi prea mult în pieirea acestei plăsmuiri a noastre, ce o numim omenire?

               Atunci, chipul profetului se schimonosi, ca și când ar fi fost apăsat de o povară prea grea de purtat. Mâinile sale pierdură siguranța ciomagului, și căzu în genunchi.

               - Văzând iminenta pieire, Soarele își va pierde forma sa astrală, iar binecuvântatul astru va deveni doar un contur fantomatic, aninat de imensitățile cerului ce l-a purtat atâția eoni... Conturul său va sta acolo, disperat pe un cer alb, sticlos.

               Acesta va fi cercul închis al cerurilor. Soarele, doar un biet contur... asupra căruia se vor apleca salciile plângătoare, în van însă. În van va fi jelania de pe urmă, când toate se vor apropia de sfârșit.

               Înnebuniți de oroarea ultimelor zile, oamenii se vor cățăra pe statuia ce-au clădit-o cu ani în urmă; vor construi schele și tot mai înaltă o vor ridica, spre a ajunge la urma Soarelui. Ochiul ei va fi însă un mare rift; mâna se va prăvăli peste caii ce vor alerga pe câmpie. Speriați de zgomotul căderii, porcii se vor ascunde înapoi în subsolurile ce le-au fost grajd, și vor lepăda aurul în vâltoarea furtunilor și a  vremurilor ce va să vină...

               Se ridică atunci Derzelas de pe tronul său. Dorea să creadă că profeția lui Zamolxis nu se va îndeplini, și că totul este o simplă plăsmuire. Cuprins de frică, se prăvăli în genunchi și imploră Soarele să-și întețească văpaia, salvând cetatea de la pieirea ce-i era scrisă în stânca grea a Kogaiononului. Împietrit, Zamolxis privea zeul jelind; spuse el atunci:

               - Nu disperați, ci ascultați cele ce vă spun: deși cetatea se va nărui iar corbii vor bântui ruinele falnicelor turnuri, în ochii monumentului văd copaci crescând. Pe degetele sale vor crește copaci, pe urechile sale vor crește copaci, pe brațele sale vor crește copaci, iar florile își vor găsi calea până în splina sa corodată de ani...

               - Ci iată-ne salvați oare? întrebă Bendis. Noi suntem măduva și trupul Pământului, iar peste noi va renaște o lume nouă... În melodiile harpei și flautului, vom dansa printre coastele unui uriaș, unui uriaș antropic, și îi vom mângâia oasele calcifiate... Și-n aceste noi tărâmuri ne vom plimba prin depresiunile ce odinioară au găzduit mări, în fața deșerticelor întinderi de sare ne vom cânta aleanul, iar copacii noilor păduri ne vor mângâia durerea și vor îngâna vocile noastre. Vor purta astfel cântecele noului Pământ peste veacuri și veacuri, până ce o altă omenire își va scrie în piatră condamnarea grea...  Ci deși cunosc că va pieri, eu voi săruta ochii acestei noi omeniri, ochii săi acizi, pentru că va fi și aceasta  parte din mine și din noi... Îi voi săruta fruntea, o voi binecuvânta cu toată înțelepciunea și dragostea ce trăiesc în mine, dar prevăd că și de această dată soarta va fi potrivnică.

               Zamolxis privi chipul zeiței și își încheie profeția, cunoscând dar că sub imensa greutate a copacilor ce vor crește până pe creștetul statuii, aceasta se va prăvăli, străpunsă de rădăcinile lor, devorată de ploile ce vor cădea. Atunci, pântecul său, în care au crescut flori, se va sfărâma și va elibera semințele ce au stat adormite într-însul. Iar mai departe, vederea profetului nu putea străpunge perdelele de întuneric...

               ... Se spune, în popor, că ceasul prevestit de Zamolxis se va adeveri la a treia jelire a buciumului, purtată din ecou în ecou de pădurile carpatine. Bătrânii mai povestesc deseori că într-adevăr, pe vârful muntelui Kogaionon, se adună cei mai înțelepți la sfat... În mâna lor șade soarta lumii. Și peste toți, domnește Zamolxis, însă buciumul șade la dreapta zeiței, căci în stânga-i șade spada veșnic ascuțită.

               Iar într-o noapte, ea îl ridică, apucându-l cu ambele mâini; spada-i zăcea agățată de brâu. Suflă atunci prima trâmbiță a Sfârșitului. Ecoul înfioră copacii, iar puținii ce-au avut urechi să audă s-au cutremurat și un grozav frig le îngheță fiecare os. 

Halta

- Gata, pân-aici ne-a fost, zise șeful de tren, râzând ironic. Până mâine dimineață nu răzbim prin furtuna asta, și mâine doar cu mult noroc!

M-am uitat la ceas; era trecut de ora 22, iar viscolul nu dădea semne să se oprească, în ciuda prognozei optimiste anunțată la radio cu câteva ore mai devreme. Știam de la început că sosirea mea în acel mic sat transilvănean depindea de o mare de noroc, de care se pare că avusesem parte. Conform socotelilor mele, numărând opririle de până acum, trebuia să ne aflăm la scurtă distanță de halta satului, mai puțin de 1 kilometru. Așa că m-am ridicat de pe scaun, mi-am îmbrăcat jacheta groasă de schi, m-am înfășurat cu un fular imens de lână și m-am îndreptat spre ușă.

- Așa devreme ne părăsești? Avem căldură cel puțin încă vreo 5-6 ore, rămâi cu noi, tinere! Hai, că e comod aici, zise șeful de tren.

Mai eram doar 3 călători în tot trenul. I-am răspuns că următoarea oprire era și destinația mea, și că am să merg puțin pe jos; nu m-oi pierde așa ușor. Mi-a urat sărbători fericite, și a închis cu zgomot ușa în urma mea.

Mi-am aplecat capul, și, înfruntând viscolul, am început să merg spre haltă; de acolo, mă puteam orienta ușor spre casa părintească a unui bun prieten, acum transformată  într-o vilă comodă, numai bună pentru petrecerea sărbătorilor. Primele sute de metri, am avut drept reper stâlpii care susțineau firele de curent electric, însă aceștia virau brusc spre stânga la un moment dat, ori eu trebuia să-mi continui drumul înainte, spre dreapta, de-a lungul căii ferate. Puțina lumină care răzbătea de la câteva felinare răzlețite de-a lungul drumului devenea tot mai firavă, pe măsură ce vântul stârnea mai multă zăpadă, în vârtejuri colosale, care păreau a cuprinde toată depresiunea, tot cerul, tot universul...

Cu greu, am ajuns la haltă. De aici, aveam de mers 15 minute până la adăpostul casei de vacanță; 15 minute pe vreme însorită... M-am oprit în clădirea abandonată, să-mi încălzesc puțin mâinile și să îmi trag sufletul; înaintarea prin troiene a fost obositoare pentru mine, cu o condiție fizică și așa proastă și nedormit de vreo 30 de ore. Să fi trecut vreo 5 minute, când am verificat harta de pe telefon și am plecat spre destinația finală. Evident, nu mai aveam semnal, dar speram să nu am nevoie să chem ajutor.

Am plecat prin viscolul tot mai intens spre capătul celălalt al satului. Drept reper, urmăream sclipirile felinarelor, rugându-mă în sinea mea să nu cumva să se întrerupă alimentarea lor, căci atunci chiar aș fi fost pierdut. După câțiva pași prin nămeții care-mi ajungeau până deasupra genunchilor, am simțit o bruscă întețire a vântului, ca și când natura s-ar fi opus sosirii mele în siguranță. Vântul urla, gemea, și-n toată furia dezlănțuită, tremura un geamăt deznădăjduit, indescifrabil aproape în grozăvia vremii.

Să mai fi mers câteva sute de metri, când, brusc, o rafală m-a doborât. Cu ochii pironiți în albul fad al felinarului de deasupra, am înțeles că nu a fost deloc o idee bună să părăsesc adăpostul trenului. Înfruntând vijelia, m-am ridicat și-am pornit la drum mai departe. Când am căzut a cincea oară, am știut că e timpul să mă întorc la haltă, și de-acolo la tren. Încrezător în noua decizie, m-am întors și am pornit încet înapoi. Atunci, un copac a trosnit sec undeva în spate; a urmat o scânteie imensă, apoi beznă. Beznă totală, în care se învârteau, prăbușeau și ridicau în valsul demenței norii de zăpadă, în orchestrația stranie a vântului. N-am apucat să mă gândesc că o să mor; încercând să simt urmele adânci lăsate de mine în zăpadă, am început lungul drum înapoi spre siguranța relativă a haltei. Pe măsură ce mergeam, imaginea trupului meu, acoperit de zăpadă, mi se contura tot mai clară în minte, oricât încercam să lupt cu ea. Sfârșit ironic pentru cineva care găsea în ninsorile abundente singurele clipe de liniște adevărată.

Speranța dispărea cu fiecare pas; cu cât înaintam spre haltă, urmele deveneau tot mai șterse, până ce au dispărut de tot. Totuși, am continuat să merg orbește înainte spre locul de unde plecasem, părăsind falsa siguranță dintre pereții ruinați ai gării. Începusem să am halucinații, căci prin tot urletul furtunii auzeam limpede colinde și cântece de sărbători! Cântece care păreau din alte timpuri, reproduse de pe un disc de vinil din cine știe ce colț al lumii.

Mă întorceam în timp...

Când deja speranța părea pierdută, clădirea apăru brusc, profilându-se întunecată pe fundalul norilor grei. Cândva, fusese o gară impresionantă, retrogradată astăzi la un simplu punct de oprire. Construcția, ale cărei patru turnuri păreau a străpunge cerurile, fusese ridicată într-un stil neogotic de constructori austro-ungari. Mai mult târâș, am reușit să-i deschid ușa grea, și am intrat în holul care ducea spre vechea sală de așteptare. Poarta s-a închis grea în urma mea, și, nemaifiind nevoit să lupt cu rafalele de vânt, am reușit să-mi desfac rucsacul și să caut lanterna pe care o uitasem în el când plecasem. Am aprins-o, și, după ce mi s-au obișnuit ochii cu lumina, am căutat intrarea în sala de așteptare. Deși abia mă mai țineam pe picioare de oboseală, lacătul a cedat după vreo 2 lovituri, iar ușile s-au deschis larg...

...descoperind ochilor mei uimiți un brad uriaș, ornat cu sute de mici lumini clipitoare, care se reflectau în globurile de toate mărimile și culorile atârnate de crengile bogate. Dintr-un colț, un pick-up reda în fundal cântece vechi de Crăciun, iar pe fotoliile sălii stăteau câțiva oameni în așteptare. Convins că halucinez din cauza oboselii, frigului și efortului depus, m-am uitat la mâinile mele. Mănușile erau aceleași pe care le aveam când mă târam prin nămeți, iar rucsacul încă era acoperit cu zăpadă și gheață. Nu mi-am mai pus nicio întrebare.

M-am așezat greoi pe un fotoliu, trântind rucsacul pe podea. Dintre toți oamenii din sală, un bătrân s-a ridicat de pe scaun, și mi-a urat zâmbind bun-venit.

- Ei, nu știu ce va fi, dar noi, de-aici, nu mai plecăm. Pe viscolul ăsta aici rămânem!, adăugă el.

I-am răspuns salutului, și apoi l-am observat dispărând în penumbra holului  în care intrasem prima oară. Uitându-mă în jur, am constatat incredibila frumusețe a sălii de așteptare. Fresce ilustrând realizările feroviare ale țării ornau pereții, iar de tavan atârna un candelabru, ale cărui lumânări fuseseră înlocuite cu becuri electrice. Ferestrele mari erau aveau rame din stejar masiv, iar podeaua era din gresie colorată, în contrast plăcut cu fotoliile din pluș galben închis. Niciodată n-am bănuit ce frumuseți ascundea înăuntrul său clădirea dărăpănată, a cărei frumusețe de odinioară fusese știrbită de trecerea anilor, furtunilor...

În capătul opus al sălii, am văzut scările pe care se putea urca la etaj. Curiozitatea m-a făcut să mă ridic și să merg spre coridor, conștient că, dacă visam, noua realitate s-ar fi putut destrăma oricând, lăsându-mă în holul vechi, mirosind a mucegai, în care intrasem pentru a scăpa de furia vremii. Am urcat precaut, deși etajul era la fel de puternic luminat precum sala pe care o părăsisem, și m-am găsit în fața unui hol care se termina cu un balcon mic, care veghea asupra sălii de așteptare.

Șase camere se aflau pe acest hol. Am intrat în cea din stânga, iar podeaua a scârțâit trist sub greutatea pașilor mei. În contrast cu bogăția din sala de așteptare, dormitorul în care abia intrasem era sărăcăcios mobilat, având doar un pat, o noptieră mică și o oglindă spartă. Fereastra dădea spre sat; curios să văd dacă s-a mai domolit viscolul, am aruncat o privire prin sticla murdară. Nu am reușit să văd nimic, era ca și când peste geamul vechi cineva aruncase o pătură; am avut senzația incomodă că sunt prins într-o colivie aurită. De undeva, s-au auzit pași grei, și am auzit glasul aceluiași bătrân, repetând sec:

- Noi, de-aici, nu mai plecăm...

Nu am văzut unde stătea, însă am bănuit că se plimba și el pe hol, încercând să-și alunge plictiseala. Am intrat în camera opusă; aici era amenajată o bucătărie, iar în colțul de lângă sobă se afla o masă de stejar masiv, pe care erau împrăștiate numeroase hârtii și cărți. Pe un perete, lângă masa de lucru, se afla o oglindă mare, frumos lucrată. Suprafața oglinzii era acoperită de grăsime și funingine, iar rama aurită purta urmele adânci ale trecerii anilor. Prin fereastra întredeschisă intra aerul înghețat, și, din când în când, câte un fulg răzlețit. Am împins-o încet cu mâna; afară, stâlpii balansau în bătaia furibundă a viscolului, iar zăpada acoperise complet atât liniile de tren, cât și vagoanele staționate.

La început nu am observat că, la câțiva metri de clădire, se afla un om. Ghemuit, lăsat pe genunchi, înfrunta vremea cumplită fără a crâcni. În ciuda poziției umile, hotărârea și determinarea lui păreau a-l transforma într-un munte, ale cărui umbre lungi se târau pe zăpada de pe peron. L-am strigat, iar el și-a întors puțin capul spre mine. Plecându-și ochii și strângându-și mâinile mai tare în jurul pieptului, și-a reluat poziția de dinainte...

Am ieșit din bucătărie și am mers în balcon, de unde am aruncat o privire sălii de așteptare. Deși nu se schimbase nimic în poziția sau postura celor de jos, păreau mai bătrâni acum, priviți de sus. O simplă impresie, mi-am zis, în timp ce mă întorceam înspre scări. Camera de lângă mine nu era diferită ca mărime de celelalte, și mobilierul ei consta dintr-un singur birou, lângă care erau niște scaune. Privirea mi-a fost atrasă, din nou, de oglinda mare, în care se reflecta lumina unui felinar singuratic, învăluit de zăpadă. Atras spre geam de ciudata lumină, l-am văzut din nou pe același om, singur în mijlocul naturii dezlănțuite. Acum însă nu mai stătea încremenit împotriva vântului, ci părea a construi un zid din zăpada căzută în jurul său. Privind mai atent, am remarcat îndemânarea cu care își construia cărămizi din gheață și omăt, folosind o formă din lemn. Cărămizile erau așezate apoi cu grijă în zidul său împotriva viscolului... Fiecare rafală de vânt mușca din zid, îl zdrențuia, și ciudate reflexii roșiatice dădeau impresia unei sângerări izvorâtă din centrul de gheață al zidului. Ce l-ar fi putut împinge pe bătrân spre asemenea nebunie, ce traumă din trecut se manifestă astăzi prin construirea unui zid împotriva vântului năprasnic? L-am strigat de trei ori, însă, în afara aceleiași stranii întoarceri a capului, nu a avut nicio altă reacție.

- Vezi, ți-am spus, unii nu mai pleacă niciodată...

Nu auzisem pe bătrânul din sala de așteptare urcând, și nici nu i-am simțit prezența în spatele meu. Am tresărit și m-am întors spre el, însă acesta, anticipând reacția mea, continuă:

- Privește din nou. Uită-te cu atenție și vei vedea.

M-am întors încet, evitând a-l pierde pe moș din priviri; nu aveam încredere în bunele sale intenții. Jos, în fața bătrânului care-și ridica propriul zid, mai apăruse o siluetă: slabă, aproape invizibilă în furtună, cu părul alb dansând în vânt, femeia îngenunche și, cu o matriță identică, început să ridice un alt zid, perpendicular pe cel al bătrânului. Am privit câteva clipe, timp în care zidul ei fu gata, însă acesta nu oferea nicio protecție împotriva viforniței. Și-atunci, ea se ridică, și cu mâinile-i înghețate construi din omăt câteva păsări de o frumusețe incredibilă, pe care le înfipse în cărămizile de zăpadă. Aripile lor tăiau aerul înghețat, creaturile rămânând întregi, neatinse și frumoase. În același timp, zidul bătrânului își pierdea continuu din formă și din înălțime, devorat de colții iernii. Între cele două ziduri, fulgii dansau amețitor, ridicându-se în ample vortexuri spre cerul acoperit de nori grei, ca mai apoi să se prăbușească peste cei doi oameni, pătrunzând și în cameră prin fereastra întredeschisă.

- Nu le-o fi frig? întrebai eu, întorcându-mă spre bătrânul care rămăsese în cadrul ușii.

- Mai mult ca sigur că le e. Se au, totuși, unul pe altul; întreabă-te mai bine dacă are vreo importanță. Ei nu există... nu există așa cum crezi tu că există oamenii.

Neștiind ce să mai cred, m-am întors spre scena de afară. Văzând-o tremurând și înghețând în furtună, bătrânul îi întinsese mâna sa dreaptă. Mândră, femeia nu îi dădu acestuia mâna sa, însă, cedând frigului cumplit, îi oferi cealaltă mână, ocolindu-și trupul înghețat de viscol.

Stăteau unul lângă altul, îmbrățișați, un punct negru în albul vast și sufocant. Deși zidul părea trainic, cu fiecare secundă care trecea devenea tot mai slab, măcinat de viscol, și, din când în când, bucăți mari cădeau și ceea ce cândva fusese munca și arta unui om era spulberat, ofrandă nimicniciei. Construcția oscila în ritmul vântului care cu fiecare rafală sculpta o rană adâncă în omătul afânat. Ea se ridică încet, și mi-a părut atunci de o frumusețe incredibilă în lumina palidă a felinarului. Deși chipul îi părea împovărat de atâția ani, frumusețea străbătea dincolo de timpul ei trecut. Apucă matrița și, cărămidă după cărămidă, înălță zidul acolo unde vântul lăsase cele mai urâte rupturi. Apoi, construi păsări identice cu primele, pe care le întinse bătrânului; acesta le prinse pe zid, după care se ghemui alături de femeie, adăpostindu-se în spatele noii construcții.

               Uimit de scena al cărei martor fusesem, nu l-am auzit venind lângă mine. Bătrânul deschise mai tare fereastra, lăsând fulgii mari de zăpadă să intre în cameră. Privea și el pe cei doi, zâmbind ironic. Părea că așteaptă cu nerăbdare prăbușirea zidului, convins că structura va ceda, îngropându-i pe cei doi și lăsându-i apoi expuși, neajutorați. Atunci m-am hotărât să mă întorc în sală, să-mi iau haina și să ies lângă cei doi, pentru a încerca să-i ajut să-și țină zidul trainic. Cu un simplu gest, însă, bătrânul mă opri, și, privind mai departe în alb, mă simții obligat să mă întorc asupra celor doi. Cumva, am înțeles imposibilitatea de a le schimba soarta tristă.

Să mai fi trecut alte câteva minute, când ea se ridică, sprijinindu-se de umerii lui. Privea în întunericul care năștea noi și noi nori de zăpadă, și, din când în când, își ștergea chipul cu mâneca paltonului în care era înfofolită. Orbită de viscol, lovi din greșeală zidul cu vârful piciorului drept în timp ce se așeza înapoi lângă bătrân. Acesta nu văzu gaura apărută, căci privirea sa era întoarsă în dreapta, către ceva ce eu nu puteam distinge în întunericul greu. Sub forța viscolului, spărtura se lărgea tot mai mult. Moșul simți atingerea fulgilor care intrau nestăviliți prin crăpătură, și, tresărind, se întoarse spre femeia care încerca să acopere golul cu spatele ei. Aceasta încercă să astupe cu noi cărămizi, însă erau spulberate la scurt timp; fără să vadă chinul ei, moșul își reluă poziția și, pentru o clipă, mi se păru că încearcă să se ridice și să plece în viscol spre acel indefinit pe care-l privise adineauri.

               Zidul deja începu să se prăbușească în jurul găurii, iar zăpada o acoperea pe femeie. El se întoarse atunci, și, speriat, aruncă la nimereală parcă niște cărămizi în golul nesățios. Prea târziu se gândi să o caute pe cea care fusese alături, iar privirea sa nu o mai putu distinge în albul care deja acoperise tot. Chinuindu-mi ochii, am încercat s-o caut și eu, strigând mai apoi către bătrân, să-i arăt unde putea fi, însă aceasta dispăruse pur și simplu, ca și când n-ar fi existat. Neputând crede ce s-a întâmplat, moșul se prăbuși în zăpadă, și buzele sale au început să-i tremure, ca și când murmura ceva doar pentru sine. Își întinse mâna și rupse o pasăre de pe zid, strângând-o mai apoi în brațe, parcă rugând-o să-și ia zborul și să-i ducă privirile spre creatoarea ei; degeaba, creatura mută din brațele lui rămăsese nemișcată. Spre surprinderea mea, însă, cele înălțate pe primul zid își luaseră zborul și se mistuiră în văzduhul tenebros; o clipă, am văzut-o pe bătrână privindu-l pe moș, și am simțit reproșul din ochii ei, deși abia puteam să-i disting chipul. Păsările se învârteau deasupra ei, și ea dispăru în întuneric odată cu ele... Bătrânul încremenise lângă zid, apoi, în ninsoarea deasă, dispăru încet, acoperit de zăpadă, topindu-se parcă sub pătura albă.

               M-am retras de la fereastră, iar omul care stătuse nemișcat lângă mine o închise cu forță. Ieși pe hol, unde aprinse focul într-o sobă de teracotă. Văzând pâlpâirile flăcărilor, mi-am dat seama cât îmi era de frig, și m-am așezat pe jos, lângă el. Deși era cufundat într-o tăcere grea, zâmbetul său exprima atât ironie, cât și aparentă nostalgie, amintindu-și poate vremurile de mult trecute, din tinerețea lui.

               - Ce nebuni... mi-e milă de ei, am spus eu, sperând să-l scot pe bătrân din liniștea în care se afundase. Îi cunoști?

               Acesta privea în continuare în gol, dar confirmă mișcând aproape insesizabil capul. Sperând să înțeleg, am reluat fiecare scenă de nenumărate ori în capul meu... bătrânul care-și ridica singur un zid de zăpadă, superbele ei păsări, momentul în care s-au cunoscut, apoi dragostea lor, prăbușirea lor, pierderea ei, dispariția lui... Nimic nu se lega..

               Șirul gândurilor mi-a fost oprit de un șuierat prelung, care răzbătu prin tot urletul viscolului. Brusc, bătrânul se ridică și intră într-o cameră a cărei ușă fusese închisă până atunci. Urmându-i pașii,     l-am văzut trăgând energic câteva lungi bare care păreau a acționa, la rândul lor, niște mecanisme ascunse privirii. Din cuier luă o uniformă veche, frumoasă, apoi apucă o lanternă și coborî rapid scările. De la fereastră, l-am văzut stând mai apoi pe peron, făcând semne disperate cu lanterna către un tren, ale cărui lumini abia se distingeau în depărtare. Scrâșnind, acesta se opri în dreptul șefului gării, dar, spre surprinderea mea, nimeni nu urcă sau coborî din tren. Noi, de-aici, nu mai plecăm... Noi, de-aici, nu mai plecăm... Vorbele îmi răsunau în cap, căci ceea ce am considerat inițial ca fiind o glumă se adeverea tot mai tare, spre groaza mea, cu fiecare minut ce trecea.

               Așteptând întoarcerea șefului de stație, mi-am aruncat o privire într-o oglindă mare ce orna și această cameră. În afara bărbii ciufulite, aventura mea prin zăpadă nu lăsase vreo urmă vizibilă. Imaginea bătrânului ghemuit în spatele zidului său reveni brusc în mintea mea, și acum o vedeam clar, ca și când ar fi fost proiectată pe suprafața imperturbabilă a oglinzii. Apoi, apăru și ea, dar de data asta chipul îi era distorsionat, făcând-o să pară mai slabă, mai bătrână. Privirea sa se întoarse atunci spre mine, iar ochii ei calzi și frumoși încercau să-mi spună că știe ce urmează, știe de prăbușirea iminentă, știe că dispariția ei e aproape...

               Pașii grei ai șefului gării se apropiau, întrerupându-mi reveria. Mă găsi în fața oglinzii, în locul în care rămăsesem când el coborî să întâmpine trenul.

               - A venit de nicăieri și merge spre nicăieri, un tren pe care nimeni nu-l ia și care nu oprește în nicio gară, o fantomă născută de viscol... Nu mă lua în seamă, mai vorbesc și eu singur, că mi s-a urât cu viscolul ăsta și cu singurătatea, adăugă el când citi mirarea din ochii mei.

               Se întoarse și ieși din cameră, coborând în sala de așteptare. L-am urmat pe hol, însă în loc să cobor m-am întors în camera din care-i privisem pe cei doi. Zidurile încă erau acolo, neatinse, iar în jurul lor se formau troiene tot mai mari. Între ele, însă, am văzut-o pe ea, stând nemișcată, o apariție din cine știe ce vremuri apuse, adusă în realitatea mea de furtuna pogorâtă asupra întregii regiuni. Îmi amintea de cineva din trecutul meu, și pentru scurt timp am crezut că am mai văzut o dată această siluetă. Simțeam că mă întorc în trecut, în timpuri mai bune și mai prietenoase. Atunci, am văzut aceeași gară, sub un soare orbitor de sfârșit de iulie, iar pe banca fixată de un peron, stăteau cei doi; erau însă tineri, să fi avut 23-24 de ani... Fericirea, pacea pe care o resimțeau radia din chipurile lor, în timp ce el o strângea în brațe pe tânără. Aceasta adormise, însă se trezi când auzi șuieratul trenului pe care îl așteptau; când acesta opri, cei doi urcară în el, și i-am văzut ocupând niște locuri lângă geam. A venit de nicăieri și merge spre nicăieri...

               Un pocnet surd mi-a răpit vedenia, și am văzut că geamul, lovit de o rafală puternică, aproape rupsese zăvorul care îl ținea închis. Zidurile abia se mai distingeau. M-am întors spre hol, aruncând o privire oglinzii din cameră. Am învinuit oboseala pentru chipul îmbătrânit care mă privea din oglindă, convins că a fost o vedenie, și m-am retras pe hol, lângă sobă. Simțindu-mi picioarele amorțite, m-am gândit să mă întind câteva clipe în patul văzut în prima cameră în care intrasem, bănuind că bătrânul șef de gară nu avea a-mi reproșa nimic.

               Am ațipit imediat, dar somnul mi-a fost tulburat de amintirea celor doi. Fragmentate, imaginile curgeau într-o succesiune frântă, sacadată, ca și când aș fi privit un film proiectat de pe o bandă ruptă, peticită la întâmplare. Chipurile apăreau incomplete, însă, spre uimirea mea, începusem să mă simt cumva în largul meu în compania imaginii celor doi oameni. Povestea lor, deși tristă până acum, nu se terminase încă, nu se prăbușise odată cu zidul. Printre imaginile căderii lor, au început să pătrundă alte momente și clipe, din momentul în care cei doi se cunoscuseră...

Era toamnă, și el stătea rezemat de peretele gării, privind spre satul împrăștiat pe cele trei dealuri blânde, sorbind din când în când dintr-o sticlă de bere și fumând liniștit o țigară. Își întoarse puțin capul spre linie când auzi sosirea unui tren, însă nu se întoarse spre peron sau linii. Dintre toți oamenii care coborâseră din tren, el observă o tânără dezorientată, care trăgea cu greu un geamantan imens. Își oferi ajutorul, și aceasta acceptă, ezitând însă. I-am văzut mai apoi în toamna următoare, mergând unul lângă altul pe ulițele liniștite, inundate de un soare roșiatic la apus. Se plimbau spre vest, ferindu-și ochii de lumina încă puternică a soarelui ce apunea molcom între dealuri... Au dispărut, ținându-se de mână, în umbrele crescânde ale înserării.

               M-am trezit când auzii pe bătrân urcând scările vechi, după ceea ce-mi păru un somn de câteva ore. Ridicându-mă din pat, am verificat ceasul de mână - era aproape 4 dimineața, deci dormisem doar vreo jumătate de oră. Presimțeam că aveam să-i cunosc pe cei doi, că-mi erau mai apropiați decât am crezut inițial.

               Un fior rece mi-a străbătut corpul când am remarcat că oglinda de pe perete era spartă, fragmentată. Privindu-mă în ea, mi-am văzut chipul distorsionat de imperfecțiunile sticlei, însă am putut să disting ridurile pronunțate și părul cărunt, care se revărsa de sub fesul galben pe care nu mi-l dădusem jos până acum. Noi, de-aici, nu mai plecăm... Am refuzat să cred, și, pentru a-mi dovedi că e doar o iluzie, am căutat telefonul mobil în buzunar, l-am scos și mi-am făcut o fotografie – eram eu, cel tânăr, cel de toate zilele.

               - I-ai cunoscut? întrebă bătrânul, rezemat de cadrul ușii.

               - Încep să cred că da.

               - Vei înțelege mai târziu. Mănânci ceva? Vino în bucătărie, spuse el intrând în camera de pe dreapta holului și făcând semn să-l urmez.

               În timp ce el căuta prin sertare ceva de mâncare, m-am uitat puțin peste hârtiile împrăștiate pe birou. Între regulamente, instrucții și parcursuri, se rătăcise o fotografie alb-negru, datată în septembrie 1939.

               - Poți să o scoți dintre celelalte hârtii, încuviință șeful gării.

               Fotografia înfățișa doi tineri pe o bancă, undeva într-un parc. L-am recunoscut imediat pe ceferist, dar pe femeie n-o văzusem niciodată, și nu se afla nici în sala de așteptare. Pe spatele fotografiei cineva scrisese în grabă “întâia noapte de război”, referindu-se cel mai probabil la atacarea Poloniei de către nemți. Grijile războiului erau însă departe de cuplul zâmbitor, în acea zi frumoasă de toamnă...

               - S-a dus și ea. Era deșteaptă tare, avea o imaginație artistică și o cultură de invidiat... s-a pierdut în lume, a devenit precum ei - o fantomă, un punct între miile de puncte care viermuiau pe atunci în București... nu am mai auzit mare lucru despre ea de-atunci.

               Bătrânul râdea ironic, dar reproșul și tristețea din vocea sa străbăteau dincolo de aparenta atitudine ludică.

               - Și-am ajuns aici, prizonier în această gară, eu cu vocile din capul meu, țintuit aici de toate amintirile, de toate memoriile pe care nu le mai pot lăsa în spate.

               I-am revăzut pe cei doi. Ningea încet, cu fulgi mari, care li se agățau în păr și pe paltoane. De data asta, se plimbau împreună pe sub luminile multicolore ale unui bulevard larg, în preajma Crăciunului. În forfota de pe trotuare, cu greu i-ar fi putut observa cineva. O ceață densă, murdară se lăsă brusc peste cei doi, și trebui să încerc să mă apropii mai tare de ei. Smogul dispărea uneori, doar pentru a apărea și mai dens în funcție de cum îmi schimbam poziția. Și m-am apropiat tot mai tare, până ce am ajuns lângă el. Până ce aproape am devenit el. Și-atunci li s-au limpezit chipurile, și i-am întâlnit privirea ei, iar ea se uita în ochii mei, în timp ce o țineam de mână. Și-atunci am înțeles că îi cunoșteam pe cei doi lunatici din viscol, pe cei doi îndrăgostiți din toamna unui început, din vara unui apogeu, din iarna unei fericiri și din toamna unui asfințit. Un sentiment de pace mă cuprinsese, în timp ce pașii mei mă duceau spre un loc necunoscut, pe sub mulțimea de lumini care ornau bulevardul în acea noapte de iarnă, înaintea Sărbătorilor... Mi-am închis ochii, predându-mă râului care mă trăgea cu sine spre un punct abstract, un punct de fugă undeva pe boltă. Nu doream să mă împotrivesc în vreun fel acestei curgeri. După prea mult timp, liniștea de care fusesem privat îmi era oferită, și, mai mult, era concretă, ca și când ar fi avut o formă a ei, o voință și un scop! Pe lângă noi, trecu atunci un om purtând o uniformă de ceferist. L-am auzit șoptind, ca pentru sine, „noi, de-aici, nu mai plecăm...” înainte de a se pierde în mulțime. Un nebun oarecare, ca mulți alții din capitală. Am strâns-o mai tare în brațe și m-am pierdut în căldura îmbrățișării ei...

               În fața mea, din oglinda veche, acoperită de funingine și grăsime, mă privea un om bătrân, pe care îl cunoșteam deja prea bine. Aproape gemând de durere, mi-am smuls ochii din sticla nemiloasă, și l-am privit mut pe șeful gării.

               - Acum, că i-ai cunoscut, că știi cine sunt... mai poți pleca?

               Un tremur mă cuprinse, și îmi era imposibil să-l stăpânesc în ciuda autocontrolului meu. Și-am înțeles ceea ce încercase să-mi spună bătrânul șef de gară până atunci. Cum aș putea pleca din acest loc, atât de minunat, în care pășesc în trecutul atât de fericit, atât de bun? În care pot atinge ceea ce am fost, pot reveni, pot deveni... Unde să mă duc în viscolul crunt de afară? Cum să plec când, cu un simplu gest, îmi puteam oferi liniștea și pacea? Când mă puteam întoarce în orice loc și moment în care fusesem fericit, cum să-mi doresc să plec?!

               Din oglindă mă privea același bătrân care afară ridica un zid împotriva viscolului. Și atunci, străin de mine, cel lipsit acum de orice putere, un nou gând apăru. Eu, cel care mă văzusem tânăr cu puțin timp în urmă pe ecranul unui telefon, trebuia să plec. Unde, cum? Nu știam.

               - Chiar crezi că poți să pleci? spuse el, înțelegând gândul meu. Unde te duci? Ce să cauți altundeva?

               Îngrozit de aparenta imposibilitate a evadării, conștient de forța de dincolo de mine care mă ținea, am văzut cu ochii minții cum clădirea ceda unei forțe necunoscute, prăbușindu-se la pământ. Am coborât scările, iar șeful de gară nu încercă nicio clipă să mă oprească. Nu fugi după mine, nici nu mă rugă să rămân.

               Nu vreau să plec...

               Sala de așteptare era goală acum. Mi-am îmbrăcat geaca dintr-o mișcare, peste rucsac, și am ieșit în holul vechi, abandonat, tenebros, în care mirosul de mucegai plutea greoi prin aerul murdar. M-am împins cu toată forța în ușa veche, însă nu a fost chip s-o deschid. Lovind cu piciorul până ce durerea a devenit insuportabilă, am simțit pământul fugindu-mi de sub picioare. Auzeam încontinuu vorbele sale, Noi, de-aici, nu mai plecăm, și râsul său sinistru, ironic în nebunia chinuitoare, iar peste tot, un uruit ca de pietre prăvălindu-se de pe un versant... M-am întors spre cealaltă ușă, cea care dădea spre peron, și, luându-mi elan, am reușit să o sparg. Șocul m-a amețit mai tare, și m-am trezit prăbușit în zăpada adâncă, în timp ce de sus cădeau neostoit fulgii de nea. Am simțit o căldură stranie, fluidă, prelingându-se pe obraz până pe gât. De sus, de lângă geam, mă privea șeful de gară. Îl cunoșteam și pe el acum... Iar de la un alt geam, privea bătrânul care-și construise zidul. Privea, și râdea amarnic, râdea cu toată ființa sa, un râs malefic pe care nu-l puteam auzi, dar îl simțeam până în măduva oaselor. Bătrânul râdea tânărului, viitorul râdea de trecut, ceea ce va fi râdea de ceea ce a fost, fără milă, dar și fără speranță... Iar el a fost ultimul lucru pe care l-am văzut înaintea negurii.

Noi, de-aici, nu mai plecăm...

Noi, de-aici, nu mai plecăm...

Noi, de-aici, nu mai plecăm...

Noi, de-aici, nu mai plecăm...

Noi, de-aici...

              

***

               - S-a prăbușit!!! A căzut bătrâna gară! țipă o voce de femeie. S-a prăbușit!

               - A căzut din cauza viscolului, îi mai mult ca sigur! adăugă un alt glas.

               Lumina albă zorilor oferea privirii un spectacol dezolant. Lângă ruinele splendidei gări, stăteau câțiva săteni, neputând a-și crede ochilor.

               - S-a dus, s-a duuus... se auzi un glas tânguitor, ca un ecou patetic.

               Ninsoarea se potolise. Deși m-au văzut ridicându-mă din troiene, sătenii nu au reacționat în vreun fel. Lacrimi grele se prelingeau pe obrajii celor bătrâni, care-și aminteau gloria de odinioară a clădirii, care trăiseră enorma bucurie a întoarcerii acasă pe aceste peroane sau între zidurile de cărămidă roșie își simțiră inima tresărind la auzul trenului ce aducea acasă pe cineva drag.

               S-a dus, s-a dus și ea, odată cu oglinda înnegrită de cenuși, transformată în fărâme și îngropată sub moloz. În van, m-am dus în locul în care cândva stătuse bucătăria șefului de gară, și am început să sap frenetic printre cărămizile distruse. Speram să găsesc măcar un ciob, fie și cea mai mică sticlă rămasă din ceea ce a fost cândva... În van. În van... Fusese un vis. Cei doi nebuni, șeful de gară, sala bogat ornată de Crăciun, bulevardul, apusul, vara, luminile, oglinzile, zidul cu ale sale păsări, îmbrățișarea, căldura, totul doar un vis... Realizarea cruntei realități îmi pricinui o colosală tristețe.

               Mi-am ridicat privirea spre cerul acoperit de nori albi, implorându-l să-mi arate unde aș putea regăsi ceea ce fusese definitiv pierdut. Degeaba, degeaba când totul fusese un simplu vis... 

               - Ia, voi, priviți dar aci! ordonă un glas femeiesc.

               Fără să vreau, m-am întors spre femeie. Curios, m-am ridicat din genunchi și am mers spre locul în care se strânsese grupul de oameni.

Picioarele nu m-au mai putut susține când privirea a întâlnit zidul de zăpadă... m-am prăbușit lângă el, trecându-mi încet mâna peste penele înghețate ale minunatei păsări care se ivise din omăt. 

O primă încercare de a introduce absurdul în textele mele... așa, mai în spiritul sărbătorilor de iarnă!

Crăciunul lui Ierohim

 -Iată, am și ajuns la fosta haltă de mișcare a satului. Drumul ăsta întotdeauna îmi pare lung tare, dar acum, cu matale, parc-o fost mai scurt... La vreo 5-600 de metri mai încolo, puțin după acea curbă, începe și tunelul ăla blestemat.

Am privit în direcția în care arătase Ierohim, unde calea ferată făcea stânga pe după un pâlc de copaci. Deși acoperită complet de zăpadă și mărăcini, linia încă se putea urmări cu privirea, și se putea ghici traseul ei. Ici-colo, se vedeau vechile bănci, pe care sătenii așteptau trenurile către orașele principale ale țării, cu câteva zeci de ani în urmă. Acoperite de zăpadă, păreau înghețate în așteptarea eternă a următorilor călători, a următorului tren care nu avea să mai sosească.

-Haidem, dar, de vrei, să-ți arăt și tunelul ăla nenorocit, zise Ierohim, și plecă încet, pășind pe lângă calea ferată. Mergea puțin aplecat, însă mai degrabă din cauza ninsorii și a vântului domol care îi arunca fulgii mari de zăpadă în ochi decât din motivul vreunei bolnăviciuni sau a vârstei sale.

Fără să fie un om înalt sau foarte masiv, aspectul său fizic era impresionant, reținând ceva din mândria și frumusețea vechilor războinici, dar și din blândețea și bunătatea unui sătean român. Ridurile adânci îi trădau vârsta, căci avea aproape 80 de ani, însă mergea cât putea de drept, fără să-și sprijine corpul în cârje. Își purta barba lungă, până la piept, iar părul său alb era în armonie cu ochii săi albaștri, reci, o ciudățenie pentru acea parte a țării. Părea un arhaic zeu trac, pogorât în lumea noastră...

-De 40 de ani n-a mai trecut niciun tren pe-aici, nimic, dar linia încă a rămas întreagă, nu s-au furat nici măcar brațele semaforului din haltă, nici cablurile macazului... Cum de se prezintă așa bine, Ierohime? întrebai eu pe moșneag.

-Apăi le e frică să fure, de când cu blestemul și trenul ăla de n-a mai ajuns niciodată la destinație, dincolo de Muntele Bătrânului, căci așa-i zicem noi masivului străbătut de tunel. Le e teamă că dacă fură, i-or ajunge cine știe ce rele din urmă... Mai amu vreo 20 de ani, zicea un om, care-o recunoscut c-o luat dar din haltă niște becuri, să-și pună în casă, că liniște n-o mai cunoscut de-atunci. Că nu mai știu ce visează, că își aude vocea chemându-l în curte, în ceasurile nopții, și teamă-i e că n-o să aibă liniște nici odată ce se va fi întins la odihnă. A fugit din sat, și cică la oraș, unde s-o dus la fiică-sa, l-or mai părăsit coșmarurile și i-a fi mai bine, ce știu eu... Dar ceva tot e cu ceastă linie.

Mă uit neîncrezător la chipul moșneagului, dar el era neclintit. Pesemne, chiar se întâmplau ciudățenii în satul ăsta uitat aici, la poalele munților. Oricum ar fi fost, eu îmi imaginasem altceva despre cum îmi voi petrece Ajunul Crăciunului, și varianta mea sigur nu includea acel sat de pe lângă Olt, nici tunelul său... Mă trezisem devreme, și spre marea mea bucurie am văzut că afară ningea în continuare, iar stratul de zăpadă se mărise mult în timpul nopții. Hotărâsem să petrec ziua prin oraș, cu prietenii, și să mă relaxez prin casă. Când să plec, primesc un telefon de la redacție, că au mare nevoie de un om care să facă un articol despre cazul straniu al tunelului blestemat, și că mă roagă mult... Am acceptat, și m-am urcat în trenul care mă lăsa la vreo 7 kilometri de sat. Am parcurs restul drumului pe jos, încălzindu-mă cu ceai fierbinte din termos și cu câteva guri de țuică. Ajuns în sat, din casă în casă am întrebat oamenii, dar se fereau toți să vorbească. Griji de săteni naivi, care încă mai cred tot felul de prostii... Până la urmă, am dat de un om mai în vârstă, care m-a trimis spre casa lui moș Ierohim, unul dintre bătrânii satului. Acesta s-a oferit să-mi arate tunelul, halta și să-mi spună poveștile pentru care fusesem deranjat de șeful redacției...

-Am ajuns la semaforul dinaintea tunelului, zise bătrânul. A rămas așa din ziua aia, de când n-o mai ajuns acel tren... la fel, interzice depășirea sa, deși am mers și eu și alții prin tunel, și nu mai e nimic rămas pe-acolo. A rămas așa, pe roșu, cum s-ar zice...

Mi-am amintit că, la câțiva ani după misterioasa dispariție a trenului personal 82, de la București a venit o comisie, care a investigat cazul și a oferit un răspuns. Trenul ar fi fost distrus de o bombă rămasă din război, aflată pe o linie moartă pe care ar fi intrat și personalul, ca urmare a defectării unui macaz... Supraviețuitorii exploziei inițiale au murit de foame sau frig, și au fost mâncați de vietățile pădurii sau au rămas sub zăpadă, și astfel nimeni nu i-a găsit. L-am întrebat pe bătrân de ce mai crede că trenul a dispărut, și că ceea ce a aflat comisia e greșit.

-Fi-re-al dracului de nenorociți, cu comisia lor, că și-or bătut joc de mine și de cei ce erau pe-atunci bătrânii satului! izbucni Ierohim brusc. Ne-o umilit, că suntem țărani proști și că nu știm nimic, credem toate basmele și poveștile! Că ne-or găsit locomotiva distrusă și vagoanele rupte de explozie și alte și alte baliverne. Am plecat singur, într-o vară, spre acea linie moartă dar și-am văzut și ruinele și tot. Degeaba i-am sunat la București, de le-am zis că aia-i altă locomotivă, cu altă serie, ba chiar și alt model. Că vagoanele nu sunt cele care-or format atunci personalul 82, ei nu și nu, că experții lor or sunat la depouri, și că muncitorii de-acolo or recunoscut ei vagoanele... pe naiba, că nici n-or trecut prin sat vreodată să vadă ei! Eu am fost însă acolo, și-am pus mâna pe plăcuțele locomotivei, nici măcar modelul nu corespunde, apăi numărul!

Părea credibilă povestea moșneagului, care, mai apoi, a adăugat că ce găsiseră era un tren distrus de sabotorii comuniști în război, care au măcelărit apoi fără milă toți călătorii, că așa făceau comuniștii în general... Ierohim își amintea că era tânăr, abia scăpase de armată datorită unei răni când a avut loc acea crimă. Toată lumea din sat știa cine o făcuse, dar, de frică, nu au spus nimănui...

Ajunsesem deja la tunel, iar vântul se domolise brusc. În jur, zidurile de stâncă formau un adăpost în jurul nostru. Bătrânul devenise abătut, și privea în gol fără să mai zică ceva. Eu notasem câte ceva din cele ce-mi spusese în carnetul meu, deși abia puteam scrie cu mâinile înghețate. L-am întrebat dacă avea pe cineva drag în acel tren, însă el nu a răspuns. Am observat că i se umeziseră ochii.

-Pe soția mea... răspunse Ierohim, în șoaptă. Plecase la oraș, să ie ceva, cu ceva zile înainte de Crăciun, și nu s-o întors de-atunci...și eu o tot aștept, uneori în gară, alteori aici... și    s-aude uneori șuierat de tren, dar ei or zis că-i doar vântul printre stânci...și e greu, când știi că nu-i așa.

Ierohim tăcu, și din tăcerea sa am început să-i cred povestea sa. Să crezi că poți explica tot în lume e absurd. Poate că are dreptate, căci altfel nu ar fi așteptat el 45 de ani la rând...

-Știi, tinere, mă-ntreb dacă fantomele pot plânge vreodată. Dacă simt anii, dacă simt ce ne doare pe noi, ce nu ne doare ci ne fericește...și ce vedem noi...și ce simțim. Dacă știe c-o iubesc încă sau că o aștept pe banca aia, din haltă...

Ca să-l consolez, i-am răspuns că trebuie să simtă. Că nu se poate altfel, și că ea-l veghează de oriunde o fi. Iar el, Ierohim, mi-a răspuns încet, blând, că ea nu e moartă și că e undeva, vie. Și că speră ca de ajunul acestui Crăciun să-i dea un semn, orice.

-S-o întâmplat cu vreo zece zile ‘nainte de Crăciun. Am mers cu ea în haltă, și-am   ajutat-o dar să se urce în acel tren, personalul 82. Apoi o plecat trenul, și eu m-am întors acasă, să termin de strâns lemnele pentru zilele ce-aveau să vie. Spre noapte, aud prin sat oameni, că să mergem la gară să vedem ce s-a întâmplat, că așa ceva n-or mai văzut și auzit... Fără tragere de inimă, am plecat spre haltă, crezând dar că n-or văzut nimic și-au mai scornit vreun basm. Acolo era un marfar staționat, la semaforul tunelului... Impiegatul încerca să-l schimbe, să indice liber marfarului, dar nimic, nu mai putea să-i facă nimic. Or mers dar oamenii prin tunel, și l-au străbătut cap-coadă și n-or văzut nimic. La ieșire, însă, nici paznicul nu văzuse trenul, dar or presupus oamenii că era adormit sau beat... Și-atunci s-o dus impiegatul la mecanic, și i-o dat ordin să circule încet tare prin tunel, cu mare grijă, și-o plecat marfarul. A ajuns cu bine la destinație, dar mecanicul o fost internat imediat la nebuni, că cică tot vorbea de ceva mase imense, negre din univers de-absorb și lumina, și mai zicea că mai sunt și alte universuri, că le-o văzut el, și că liniile paralele se întâlnesc într-un punct, și tot felul de astfel de nebunii. Și le credea, era convins de ce-o fi văzut... L-or externat după câteva luni și l-or pensionat apoi după alți ani, în care a continuat să ducă trenuri peste tot, fără vreo altă problemă... Și oamenii s-or speriat grozav și n-o mai mers nimeni cu trenul pe-aici, de mergeau goale vagoanele, și nici mecanicii n-or mai vrut să treacă prin tunel...și odată ce linia cealaltă, de ocolește pe la vreo 15 kilometri de-aici, o fost gata, asta s-o-nchis jos, în ramificația mare. Dar încă se aude șuierat de locomotivă, dacă știi să asculți și să auzi...

Rațiunea mea de om crescut la oraș îmi spunea că sunt banale închipuiri, dar încrederea și pasiunea cu care Ierohim îmi povestea toate acestea mă făceau să cred că, poate, are dreptate. Avea ceva special acest moșneag, ceva arhaic, uitat undeva în el, ceva ce ieșea la suprafață în lungile sale tăceri. Dădea impresia că știe mult mai multe decât spune, lucruri pe care nu le mai putem înțelege noi. Brusc, din tunel se auzi ceva, un șuierat distant, parcă din alt timp.

-Pricepi acum, tinere? Nu sunt doar povești.

Nu știam ce să-i răspund. Nu doar că detest să mi se arate că am greșit în așa ceva, dar brusc mi se făcuse frică. Bătrânul, statura și portretul său, tunelul pustiu, întunecat, semaforul rămas de 45 de ani în aceeași poziție, și liniștea grea din acest loc, nimic nu părea în regulă. Pe cât îmi doream să fug, pe atât doream să stau să-i fiu alături lui Ierohim, să nu fie singur iar în Ajun, și mă împingea și curiozitatea tipică orășenilor. Simțeam că mai e ceva de spus, de văzut…

-Se zice că, pe vremuri, muntele ăsta-i fu sălaș lui Zamolxis. De-asta îi mai zicem noi Muntele Bătrânului. Multe lucruri s-au petrecut aici, au mai plecat unii după lemne în nopțile lupilor, în ajunul lui Sf. Andrei, și s-or întors jurând c-or văzut un om mai bătrân ca lumea, bântuind prin pădurile astea. Eu nu cred asemenea lucruri, căci nu așa se arată Zamolxis, și el demult nu se mai arată oricărui muritor. Dar el încă mai vine aici… e la fel de viu ca atunci când oamenii l-or vânat, oamenii noului zeu de la răsărit. Nu l-am văzut în trup închegat, dar îl simt în fiecare copac, în fiecare stâncă a acestui munte, în fiecare susur al pârâului ce trece prin partea alaltă a satului. Deși abia mai văd la distanță, ochii mi-s mai ageri ca oricând, și îl pot vedea ușor când vrea să mi se arate.

Legendele vechi nu pot fi adevărate, mă gândeam în sinea mea. Sunt atât de vechi că pur și simplu nu mai pot fi crezute. Când priveam însă în jur, pădurea din spate, zidurile de piatră din față, vechile redute despre care se cântă în folclor, începeam parcă să-l cred pe Ierohim.   Zamolxis ar putea fi viu, el și toți zeii bătrâni, primordiali ai lumii…

Un nou șuierat mi-a întrerupt șirul gândurilor. Ierohim tresări, și apoi se posomorî.

-Amăgiri, căci trenul nici intră, nici iese vreodată din tunelul ăsta blestemat. Zamolxis mă înșală. Îmi pare rău că nu-l mai poți vedea, nu doar tu, ci toți cei ca tine. Că ați uitat de munți, de stânci, de păduri, că toate astea nu vă mai vorbesc nimic, că apele reci nu vă mai cântă… eu nu mai stau mult pe aici, o să plec să cutreier munții alături de ei, de bătrânii zei, până ce vor desface pământul și muntele și l-or face cu altă plămadă. Dar nu voi pleca fericit, cât încă o mai aștept nu voi mai cunoaște pacea…

Fără să gândesc, fără să-mi amintesc că mă îndoiam de ce-mi zicea Ierohim, i-am spus doar că o va întâlni azi, că oamenii se regăsesc, uneori, în Ajun… Vorbele nu au fost însă ale mele, căci, în sinea mea, m-am mirat și eu de ce i-am zis.

Și-atunci se auzi al treilea șuierat, mai puternic de data asta. Moșneagul se îndreptă brusc, și privi adânc în întunericul tunelului:

-Privește și tu, tinere, acea sclipire din inima muntelui!

M-am uitat în tunel, dar nu am văzut nimic. O fi început să delireze bătrânul, mai ales că recunoscuse că la distanță nu prea vede. Și-atunci, am auzit încă un șuierat, prelung și puternic. Deja eram convins, nu mai putea fi vântul care se domolise complet în orele petrecute lângă tunel. Am zărit și eu sclipirea din tunel, iar frica m-a împietrit. Am căutat în palton pumnalul de care nu mă despărțeam mai niciodată, și l-am tras din teacă, terifiat de ceea ce va ieși din tunelul abandonat de peste 40 de ani. Ierohim, văzând asta, îmi luă mâna și mă strânse, până ce am lăsat pumnalul în mâinile sale. Convins că se termină totul, m-am uitat spre cer, căutându-l acolo pe Zamolxis, Dumnezeu, Odin sau orice altă divinitate m-ar fi putut salva acum…

Trenul ieși din tunel, scrâșnind odată ce s-a înscris în curbă. Ierohim fugi spre gară, cu o ușurime incredibilă pentru un om de 80 de ani. L-am urmat cât am putut, însă alerga prea repede.

Am căzut, dar el nu s-a oprit să mă aștepte. Abia în haltă l-am prins din urmă; strângea în brațe o femeie care părea să aibă vreo 30 de ani, însă Ierohim se schimbase. Mut de uimire, am privit cum, după ce și-a retras brațele din jurul ei, părea a întineri. Deși avea aceeași barbă, aceeași statură, chipul său se schimbase. Iar ea îmbătrânea, treceau anii ei în minute, acolo, lângă linia pe care se oprise trenul. Ceilalți oameni coborau, dispărând în întuneric; pe ei nu-i așteptase nimeni.

Ierohim s-a întors spre mine, chipul său radiind de fericire.

-Se pare că așteptarea mea s-o terminat. Curând, vom pleca amândoi cu zeii, iar aceștia au vorbit prin tine. Mulțumesc, căci eu doream să mă întorc, să plec acasă, dar tu m-ai ținut acolo, la tunel, iar ea s-a întors… Bucură-te, căci tu ești al doilea muritor care l-a văzut viu, închegat, pe Zamolxis.

Într-adevăr, în lumina difuză a serii, se vedea o siluetă pe munte, un moșneag sprijinit într-un toiag care privea asupra pădurilor…

   

 Ceva drăguț de Crăciun. 

A doua cădere - II, Noaptea

Noaptea se lăsă peste oraș, iar bătrânul se trezi singur în întuneric. În lumina murdară a felinarului stradal de sub geam, între umbre din trecut și prezent, continua să privească acele ceasului, bântuit de ecoul aceleiași întrebări...

Luciditatea și calmul cu care privea aceste lucruri au trimis, deodată, un fior înghețat pe coloană, care reverberă în fiecare coastă, făcându-l să se ghemuiască. Dacă această întrebare era de fapt conștientizarea morții iminente? Dacă aceasta urma să-i fie ultima noapte din viață? Își aminti că, înainte de a muri, Irene își privi trecutul, si se resemnă cu tot, apoi se împăcă cu ea însăși, și totul se sfârși...

Groaza îl cuprinse când realiză că dacă moare, colosala sa operă nu va fi completă. Va rămâne unui alt om de măreția sa să o termine, dar atunci nu va mai fi DOAR a lui. Nu, în niciun caz nu putea pleca azi. NU! Încă o clipă, încă o respirare! Calmul de dinainte îl șoca acum, când realiză indiferența cu care se gândise, pentru o clipă, la întreaga sa muncă. Cum putea fi atât de liniștit și împăcat?Și dacă nu-și iubise, de fapt, niciodată acest unic fiu, și fusese doar o vanitate a sa, o manifestare a unei aspirații patetice spre eternitate?

Tremurând, se ghemui în pat, lăcrimând, cerând mai mult timp. Încet, obscuritatea îi cuprinse mintea obosită, și simți, pentru a treia oară, cum era atras din noaptea ce izvora de pe stâncile acelei văi blestemate. Se luptă cu această atracție fatală, dar lumea devenea din ce în ce mai obscură... Se întuneca, și apoi, nimic...

 *** 

                O lumină puternică îl făcu să-și întredeschidă ochii. Alb, orbitor.

               ,,Să fie adevărate oare acele povești despre Rai, despre această...trecere? Dar nu se poate... Sigur nu sunt mort, nu pot fi mort! Eu NU POT muri!”

              Se ridică din pat și, deschizându-și ochii larg, privi locul în care se afla. Constată uimit că era în propria sa cameră. Totul era la fel, masa de lângă fereastră, ceasul din perete, dar, cel mai important, poza cu Irene se afla la locul ei. Se așeză pe scaunul de lângă pat și se strădui să pătrundă nelumeasca strălucire ce invada fiecare ungher al camerei, părând a-i acapara și lui fiecare celulă. Nimic nu se întrevedea prin sfera albă, parcă asupritoare, nici o formă, nici măcar o sursă ce ar fi putut radia strania lumină.

                ,,E oare acel orizont nepătruns, ar putea să fie acea conștiință, acea energie neînțeleasă? Sunt sigur că l-am cuprins în întregime, că... îl înțeleg... Deci nu poate fi...”

                Lumina începu însă a prinde formă, închegându-și fotonii în forma unei siluete umane. Deși avea dimensiuni normale, părea urieșească, precum o umbră a unei măreții apuse.

                ,,Nu poate fi decât reprezentarea mea, sigur e un alt eu, prizonier în această lume...”

                Alungă însă imediat această idee, încropită doar pentru a se autojustifica. Da, pricepu că în fața lui se afla visul nemuririi, cel ce a existat dinainte ca timpul să prindă formă, în timp ce-și nășctea sinele din nimicnicia celor dintâi clipe ale Universului. Fiorul morții cuprinse brusc spatele bătrânului.

                -A sosit acea zi? Este acesta sfârșitul? întrebă acesta cu o voce tremurătoare, și își astupă urechile și închise ochii, sperând să nu poată auzi, nici citi pe buze răspunsul teribil. Totuși, acesta răsună, rezonând în fiecare os cranian, fără a lăsa loc de scăpare.

                Ecoul acelei silabe se stinse cu greu, iar picioarele îl lăsară pe bătrân, care alunecă de pe scaun, sprijinindu-se de marginea patului. „Da, da, da...”. Ecoul se repeta la nesfârșit. Disperarea îl fărmase pe bătrân în cioburi, însă acesta găsi putere să vorbească.

                -Nu se poate, nu are cum... Nu am terminat încă... tot... nu poate fi sfârșitul, sigur este doar un alt început!

                -Este sfârșitul, ar trebui să-ți fie clar de-acum. Iar eu am venit pentru a-ți decide soarta. Fie mă vei urma în lumina nemuritoare ce o radiez, fie te vei contopi cu Universul, devenind parte din materia întunecată ce îl ține unit. Niciodată liber, uitat pentru toți, doar o parte din nemărginirea neștiută...

               -Dacă este precum spui, spune-mi de acum ce dorești, răspunse bătrânul. Nu mă pot resemna.

              -Tu, din această lume, doar vei pleca, depinde dacă vei muri pentru toți, sau ei vor venera amintirea ta, memoria lăsată omenirii pe care atât ai urât-o, mai ales după moartea ei. Ai refuzat să o pedepsești mai demult, căci nu puteai muri cu gândul că o vei priva de propria-ți persoană. Totuși, nu mai ai ce face acum. Care îți este dorința, bătrâne?

                -Să știu de ce mă vei priva tu pe mine, răspunse acesta, calm.

                -Vreau doar tot ceea ce ai gândit. Atât te costă acest pas spre lumina nepieritoare, care mi-e tată și mamă... prima lumină pe care ai visat-o este cea pe care o privești acum.

                Bătrânul simți cum totul se prăbușește în el, cum ghearele disperării îl descompun. Totuși, în toată această cădere spre sine, simți că ceva se rupse în el, și fu pe loc cuprins de o dorință nebună de a lupta pentru creația sa. Așadar, până la urmă, o iubise, doar că nu o crezuse. Sfidător, refuză să renunțe la tot ceea ce fusese al său. La ce bun toată acea lumină, când el ar fi devenit doar un simplu înveliș gol, o cochilie oarecare ce ascunde doar întuneric, precum un gol de netrecut? Învelișul său luciferic nu îi va fi de niciun folos atât timp cât nu va acoperi ceva. Dacă i-ar fi dat tot ceea ce a clădit în toți acei ani, ar fi rămas o simplă cochilie, a cărei carne a putrezit în apele mării necruțătoare.

                Cutremurată de nesăbuința omului, silueta deveni amenințătoare. Acel geniu nebun, acel om cuteza să înfrunte cea mai mare putere a Universului de până atunci! Îl forță să facă o alegere, amintindu-i de visul său, de dorința sa de a fi parte din lumină, nemuritor, pur și prea-puternic.

              -Vreau eternitatea să-mi fie doar lumină, dar nu pot renunța. Aș pieri în lumina aceea orbitoare, căci, fără nimic de acoperit, învelișul meu ar pieri instantaneu! Eu nu voi mai fi nimic fără ceea ce este al meu deja!

                Acesta a fost răspunsul său. Bătrânul încercă să se ridice, însă nu reuși. Deși se simțea sleit de puteri, el își adunase în sine toată demnitatea și mândria de odinioară, trăsăturile care aduseseră ura celor care lucraseră cu el asupra-i. Deși nu stătea în picioare, el dădea impresia unei statui antice, care, în ciuda intemperiilor, rezistă în curentul veacurilor.

                -Îți voi lăsa timp să te mai gândești, căci știu că în final vei face precum îți cer, zise Cel Dintâi.

                -Sau nu!

                -Nebunule, nu mă poți înfrunta! Nu risca tot doar pentru vanitatea ta!

                -Știi că nu el a zis asta, replică o a treia voce. Calmă, mieroasă, totuși părea a ascunde o adâncime neagră, un abis fără sfârșit.

     O altă siluetă, răzbătând numai întuneric, apăru ca din nimic, născându-și parcă noaptea din lumina celeilalte. Lipsită, la fel ca cea dintâi, de o formă definită, nu putea fi descrisă, și dacă cineva ar fi reușit, ar fi depășit limitele gândirii umane, ajungând în tărâmul demenței.

     Mephisto se alăturase acestui joc dement. Speranța pieri în inima bătrânului, iar acceptarea pieirii deveni un fapt mult prea real. Știa că nu poate înfrunta cele două siluete, și, mai ales, că acestea nu se vor distruge reciproc. Presimțind că Mephisto venise tot după opera sa, se uită după foi, dorind să le vadă o ultimă dată. O ultimă dată, în care să respire... Văzând rândurile scrise de mână, simți o vagă urmă de speranță, însă aceasta dispăru rapid.

    Răspândind o putere egală cu cea a luminii, Mephisto părăsi umbra, și se apropie de mijlocul camerei. Nimeni și nimic nu părea capabil a-l înfrânge sau măcar de voința manifestării unei opoziții. Măreția descuraja orice încercare de rezistență.

     Mâna lui, sau ideea de mână, se opri peste teancul de pe masă, dar nu îl ridică, nici răsfoi.

                -Sunt ale mele. Aceste foi, cu toate gândurile închise în ele, sunt doar ale mele, zise Mephisto, ridicându-se parcă deasupra celeilalte fantome.

                -Te grăbești prea mult, decizia finală nu poate fi decât a lui, zise aceasta și păru a arăta în direcția bătrânului.

                Acum, simțind apăsarea acelor ochi, văzând parcă închipuirea de zâmbet de pe fețele lor inexistente, o ură infinită îl cuprinse și bătrânul hotărî să nu cedeze. Mephisto se întoarse spre Cel Dintâi, privindu-l în ochi, și acesta îi susținu privirea inexistentă. Jocul acestor priviri aberante dură parcă o eternitate, dar, până la urmă, în lumea lor orice clipă era o eternitate pentru om. Spațiul camerei pierdu legătura cu timpul, devenind infinit, dar limitat între cele două entități.

                -Tot ce-ai dorit a fost nemurirea! Absolutul a fost un ideal pentru care ai fi sacrificat pe oricine, și acum este șansa ta! Eu ți-l pot da! Trebuie doar să vrei, spuse Cel Dintâi, și atunci poarta se va deschide!

                -Și eu vreau.

                -Deși știi că te minte, bătrâne! Nu te lăsa amăgit de replicile sale dulci, încastrate în platină! Află că eu, Mephisto, îți pot oferi toată puterea pe care ai dorit-o. Toată va fi doar a ta! Doar închipuie-ți cum ar fi să poți deveni nemărginit, să uiți unde începi și unde te sfârșești... Să stai, de-a stânga mea, pe tronul Căii Lactee, iar nimic să nu poată să-ți destrame domnia! Oamenii îți vor adula numele, vor construi altare și monumente în amintirea ta, care va rămâne neștearsă! Totul, în schimbul a ceea ce ai născut!

                -De ce m-aș încrede în tine, și nu în lumina fără moarte? De ce eu, bătrân precum mă vezi, aș fi atât de naiv încât să-ți urmez umbra, care ascunde numai îndoială și teroare, în loc de a păși în urma celei mai puternice, mai iubite și mai strălucitoare stele?

                -L-ai urma, de-ai fi om, căci pierderea voastră primordială, izgonirea și rătăcirea la care v-am condamnat în urma căderii, totul vă îndeamnă la umbră. L-ai urma, dar ești mai puternic decât el, mai mândru decât toată ființa sa imaterială! Nu îl asculta, Mephisto doar te va înșela! De astăzi, nu mai ești om; depinde doar de tine dacă te îndrepți spre o apoteoză sau spre moartea definitivă.

                Și totuși, ce ar fi putut face bătrânul cu toată lumina, atunci când el va fi lipsit de măreția cuvenită muncii sale? Un trup ce nu adăpostește nimic, precum un monument din platină pe exterior, însă gol înăuntrul său. El merită doar grandoare, măreție și putere, un tron al Universului. Soclul lui Mephisto ar fi putut fi și al său, până la urmă, și acesta va fi suficient de măreț. Ceea ce gândise, precum îi spusese demonica fantasmă, putea duce la detronarea Primordialului, deși acesta era ipotetic nelimitat și nemuritor, atotstăpânitor... Atunci când cei care îi acordă întreaga lor ființă vor refuza să o mai facă, tronul se va prăbuși spre abis. Opera monumentală a bătrânului îi va fi făcut pe toți să-l uite, pronunțând astfel sentința asupra întregului cer... El cu Mephisto ar fi fost unicii stăpâni ai mărețului Univers!

                Dar dacă acest Univers ar fi fost și el mort? Orice întuneric are nevoie și de o lumină pentru a putea exista, precum noaptea are nevoie de tăișul carbonic al zorilor pentru a fi concepută de minte. Astfel, lumina Celui Dintâi ține totul închegat în loc și timp, oferind unitate cosmosului. Cu ce rost să moștenești un imperiu, un regat arhaic, când acesta este doar un cadavru putrezind? Cu ce rost să ții cerurile în brațe, dacă tot ceea ce poți ști este iadul? Cu ce rost să ai putere, dacă în ea este doar absență definitivă?

                Silueta orbitoare își pierdu forma, devenind practic universală, nelimitată, dezlănțuită, arătându-și astfel adevărata măreție. Bătrânul privea pierdut. Ar fi dorit acum să dea foc operei sale, și să cadă spre lumină, dar tronul galaxiei exercita asupra sa un magnetism imposibil de suportat. Ceru o oră de gândire, în care spera să-și poată incendia casa, și, astfel, odată cu incendiul, să piară și el...

                Atunci, cele două siluete se evaporară în aer. Bătrânul se ridică, într-un final, și atunci văzu că acele ceasului de perete se învârteau mai repede decât ar fi trebuit.

                -Blestemat să fii, Fiu al nopții!

                -Consideră asta ca fiind ultima ofertă. Oriunde vei ajunge, acele nu se vor mai învârti... deloc! replică vocea desprinsă de trup a lui Mephisto.

                Bătrânul, disperat, căzu înapoi pe pat, privind mersul hipnotic, accelerat, al secundarului. Își aminti unde avea spirtul, și își făcu suficient curaj cât să meargă în baie pentru a lua sticla. Se opri pe drum să ia toate cutiile de chibrite pe care le avea, pentru a fi sigur... Ajuns în fața foilor sale, le strânse pe toate împreună. Totul era ireal, iar el era desprins de sine însuși, prins într-un loc fără lumină, fără întuneric, ca un purgatoriu. Contemplă cele două alegeri pe care le putea face, și, în final, se hotărî asupra unei a treia. Voința sa avea să fie împlinită!

                Plângând, desfăcu dopul sticlei, și se pregăti să toarne conținutul peste foi, ca apoi să le dea foc, și împreună cu ele, să plece și el. O moarte pură, demnă de viața sa... Toate amintirle năvăliră, necruțătoare. Sicriul, copacul, rumegușul, Irene, râul nopții, și cele două entități... Șoptind un adio tremurat, aplecă sticla... scoase un chibrit... și simți atingerea blândă a unei mâini umane pe umărul său stâng.

                Își îndreptă spatele, și își întoarse privirea, care întâlni ochii ei luminoși, plini de viață, blândețe, dar și de o aprigă voință. Clipa păru suspendată în timp, deși secundarul mergea tot mai repede... Irene îl privea, încercând parcă să-i transmită lui toată dragostea și bunătatea ei. El se repezi în brațele ei, dar lovi peretele, căci și ea era imaterială...

                -Irene, nu mă părăsi, nu vreau să fiu lăsat aici!

                Încercă să-i mângâie chipul, dar mâna sa trecu prin capul ei.

                -Lasă-mă te rog să le ard, imploră el. Să le piardă și unul, și altul, iar odată cu ei, întreaga omenire. Nu mă merită și nu LE merită.

                -Nu trebuie să o faci, răspunse fantoma.

                -Irene, renunț, renunț la tot doar ca să te pot urma... Voi pedepsi omenirea pentru o clipă cu tine, căci eu o merit mai mult decât merită ei iluminarea ce am încercat să le-o aduc! Nu mai știu ce pot face, nimic nu este suficient! Cui să mă predau? Cui?

Vocea i se frânse.

                -Ție însuți, îi spuse Irene, zâmbind.

                Deși inexistentă, zâmbetul ei îi umplu inima secată cu o căldură nefirească. Chipul, deși îmbătrânit, reflecta o forță aparent de neoprit. Ea se afla acolo, în acel purgatoriu, mai puternică decât tot, și asta doar prin dragostea înrădăcinată în ea.

                -Tot ce ai făcut va fi al tău, presimt asta. Ești suficient de măreț pentru a ține piept oricărui vifor, oricât de neîndurător ar veni acesta... Timpul tău trece, și trebuie să iei o decizie curând! Mi-am pierdut demult credința, dar acum mă rog, mă rog oricui aș putea ca ea să fie cea bună...

                -E târziu acum... Timpul practic mi-a trecut, de-acum se pogoară noaptea!

                -Iar eu sunt lângă tine!

                -Te...

                Nu apucă să termine, căci Irene dispăru între umbre, și, la scurt timp, din întuneric prinseră iar formă cele două siluete. Bătrânul întinse mâna spre Cel Dintâi, iar mâna sa atinse... aparența cărnii vii! Atingerea îl cutremură, căci realiză că un orizont a rămas necuprins pentru el, însă nu simți urmă de regret, ci doar o bucurie colosală, eliberatoare. Făcuse deja suficient... Mephisto îl privi și bătrânul descifră, în adâncul umbrei ce o răspândea demonul, un zâmbet furios, dezamăgit. Dacă ar fi știut demonul de ce l-a atins pe Cel Dintâi, s-ar fi cutremurat. În loc, răcni plin de cruzime spre bătrân:

                -Deci ai ales, iar decizia nu este cea corectă! Pierderea este numai și numai a ta!

                -Interpretezi prea ușor un simplu gest. Nu mă miră că ai căzut o dată... Decizia mea nu este corectă decât pentru mine, zise bătrânul, zâmbind.

                Acesta simțea cum aerul vibra de furie și ură, însă principiile ce alcătuiau ființa celor două umbre nu le permiteau să se atace, să se devoreze una pe alta întru pierzanie. Deși refuzase clar lumina, amenințările siluetei nu au avut niciun efect asupra sa, rămânând nemișcat în decizia sa, vecin cu nesăbuința și demența.

                -Mephisto, eu am decis.... blestemat să fii!

                -Ai făcut alegerea bună, dragul meu! spuse demonul, zâmbind malefic. Iar răsplata va fi pe măsură! Fii pregătit să urci, la stânga mea, pe cel mai înalt tron al cerurilor spre care ai aspirat.

                Bătrânul se îndreptă, încet, spre miile de foi tencuite pe masă. Puțin timp în urmă, se pregătise să le dea foc, și părea așa ireal... Sticla era acolo, desfăcută, sub ea erau 3 chibrite scoase din cutie... Acum însă, tot ce mocnea era furia abia reținută a primei siluete. Aceasta îi vorbi, șuierând printre dinți fiecare cuvânt:

                -Nu vei face asta! Nu mă vei înfrunta pe MINE!

                -Ba da, răspunse calm bătrânul, privind spre colțul în care dispăruse Irene. Îi păru că aceasta îi susținu privirea pentru o clipă parcă, iar el a înțeles că ea va fi alături de el, orice ar fi făcut. Din închipuirea ochilor ei, el căpătă puterea și tăria necesară îndeplinirii planului său. Tremurând, atinse foile...

                -Nu ai să faci asta! Nu poți face asta, răcni silueta, iar bătrânul simți cum lumea se mistuie în flăcări, devenind cenușă fără formă. Totuși, putu să răspundă, menținându-și calmul aberant:

                -Îți refuz oferta, căci mai puternic voi străluci în cel mai deplin întuneric, complet fiind, chiar dacă lumina plămădită în mine prin ceea ce am făcut este doar o frântură din cea pe care mi-o poți oferi! Dacă ți-aș urma în lumină, aș fi eclipsat. Aș fi doar umbrit de grandoarea ta!

                Luă foile de pe masă și le ridică sleit... Simți tensiunea din aer, și un fior îl zgudui. Știa că Mephisto îl va trăda, și nu-și va împlini jurământul, însă decizia era luată... Cu mâna tremurândă, le împinse încet spre umbră... Aerul era de cenușă, iar el se simțea sugrumat, ca și când ar fi inhalat monoxid de carbon. Își închise ochii, dar trupul său simți grozăvia acelor clipe. Un spasm puternic îi cutremură trupul slăbit, dar nu mai avea ce face, căci foile deja fusesră împinse spre Umbră, care le ridică triumfătoare.

                Întregul Univers se cutremură, iar strălucirea Celui Dintâi începu a păli. Un urlet aproape primordial zgudui fiecare atom al Cosmosului, iar demonul râse triumfător, malefic. Ceea ce dorise atât de aprig timp de o veșnicie se întâmpla prin intermediul acestei banale unelte, acestui bătrân naiv, genial dar complet nebun!

                -Ți-a sosit ultima clipă! Privește nimicnicia ce te așteaptă! Nu ai gândit-o, nu ai creat-o, nu ți-ai aruncat niciodată ochiul asupra ei, uitând că există și este reală! Iar tu, bătrâne, află că promisiunile mele mi-s doar deșert, iar niciuna nu se va împlini! Urmează-ți drumul spre negrul cuprinzător!

                Reacția sa însă îl șocă pe Mephisto. În loc de ură, disperare, regret ori tristețe, văzu cum bătrânul începe să zâmbească amar, râzând într-un fel cumplit de sarcastic. Nu ghici însă din vorbele acestuia soarta ce îl aștepta. Îi spuse, simplu, să aibă puțină răbdare, iar nimic nu părea să se întâmple...

                Lumina dispăru definitiv însă, lăsând-o în urmă doar pe cea a Lunii. Cel Dintâi fusese, pentru prima oară, înfrânt. Triumfător, Mephisto începu să prindă formă. Devenind material, mândria sa depăși orice limită. Acesta se ridică în întreaga-i imensitate, acaparând tot spațiul. Urieșeasca sa formă depășea orice imaginație. Acum, putea fi cuprins de mintea bătrânului, dar acesta simți ușor ghearele demenței urcând pe șira spinării sale. Nimic nu îl va putea înfrânge pe el, regele absolut! Ah, toate visele sale, această măreție atât de mult dorită... în sfârșit, Mephisto devenise!

Deodată însă, acesta se prăbuși în genunchi. Își privi mâinile, și văzu vălătuci de fum negru ieșind din ele. Ființa sa proaspăt căpătată începu să se sfarme. Disperat, urlă spre bătrân:

                -Nemernicule, ce-ai făcut? Ce pățesc? Ce viclenie mizerabilă mi-ai făcut?

                -Pieri, asta pățești. Soclul tău este crăpat!

                -Cum să pier?! Nu pot pieri!, urlă demonul.

                -Soclul tău a fost Cel Dintâi. Tu existai prin el. El dorea foile pentru a le distruge, căci, odată arătate, odată cunoscute, ar fi adus pieirea formei. Acum, el va rămâne, însă lipsit de formă, ci doar ca ceea ce a fost la începutul său: o conștiință a dragostei, a bunătății, a toleranței și a frumuseții supreme.

                -Ce mi-ai făcut, nenorocitule?! Ce ai putut face cu mine?!

                -Privește, nimicnicia te așteaptă. Vei fi absorbit de ceea ce ai creat singur! Tu nu vei mai exista, abia vei rămâne o umbră fără trup, o amintire. Mephisto, soclul tău s-a prăbușit!

      Demonul privea fața împietrită, crăpată a bătrânului, nevenindu-i a crede că acest nemernic îi adusese prăbușirea. Urletul final al lui Mephisto străbătu timpul, din eoni în eoni, dar pieri odată cu el, zguduind nebuloasele. Ecoul rezonă între zidurile veșniciei, și se pierdu în final. Demonul pieri în umbre și fum, dispărând în întuneric. O lumină persistă, însă, în cameră...

                Acalmia stranie ce urmă fu întreruptă de apariția lui Irene. Aceasta ieși din umbră. Tremurând, cu lacrimile șiroind pe obraji, bătrânul căzu în genunchi și îi întinse mâna sa dreaptă, în timp ce cu stânga strângea foile la piept. Ea îi luă mâna, dar rămase imaterială.

                -Acum, s-a terminat tot. Pe tine am dorit să te urmez de la început... Nicio putere nu este mai mare pentru mine decât cea pe care o simt în brațele tale. Nicio constelație nu poate fi mai frumoasă decât inima ta. Iar acum, voi veni cu tine...

                Fericirea bătrânului nu mai cunoștea limite, acum, când privea în ochii aceia limpezi. Înțelesese că totul s-a sfârșit, dar, odată cu pieirea celor doi, dispăru și visul său de măreție. Știa că toată grandoarea cuvenită nu va exista. Visul său de a urca pe tronul cel mai înalt se spulberă. Tot ceea ce dorise nu mai putea fi atins niciodată, și nu mai avea nicio altă șansă să se împlinească. Și totuși, nu simțea nicio urmă de regret.

                Poate că nu a înțeles ce este cu adevărat grandoarea, măreția sau fericirea și împlinirea... Poate că în brațele ei va fi mai presus de orice tron pe care l-ar fi putut râvni... Poate că,  prin contopirea celor doi, deveniți doar suflet, ceva mult mai mare se va împlini...

                -Nu este încă ceasul venirii tale alături de mine. Mai ai de terminat ceea ce ai început. Acel epitaf... Tu nu ai murit, îi spuse Irene.

                -Dar... mă vei aștepta? Unde ești, unde te voi găsi?

                -Într-un orizont pe care nici cifrele tale nu l-au atins, nici îl vor atinge vreodată... Acolo voi fi, dar, grăbește-te. Nu încerca să-l ghicești, căci nu vei putea, și timpul dedicat marii încheieri se va pierde, răspunse Irene.

                Bătrânul încercă să îmbrățișeze iluzia, dar aceasta dispăru încet între umbrele grele...

 ***

                Dimineața îl găsi ghemuit, pe podea, îmbrățișând o creangă... În jur, împrăștiate, mii de foi.

©Bogdan Voiculescu, 2013