Ochiul solar

Trupuri de nori sub ochi de sori

și-ncrengături de pomi, palide flori

sub ploi ce niciodat’ nu vin,

și-un bătrân spin, chin și-amar

încrustat în chihlimbar.

Cerc închis, jar încă nestins,

foc aprig, între ape prins,

și primordial dor, în spirit ne-nvins...

Ars, pământ încins, orbitor soare-n iris,

mărăcini, destrămare de paradis.

Zbor rotitor de vulturi în zare,

bucium ce doinește-a jale,

unduirea cristalinului râu în vale.

Cărbune rătăcit între rădăcini,

tăciune ce-a uitat că poate fi diamant!

Salcie aplecat-asupra ăstui mal pietros,

alb os, arid sol nisipos

și-n cer soare tăios -

ariditate,

peste-o cetate-a timpului, în mrejele spațiului înnodat.

Și-n umbra zidurilor, stau privind,

jinduind

a acoperi golul imemorial, cosmic,

dintre pământ și cer.

Și-mi iau cuvintele și le ard,

și le ard, amar aprins sub pom de jar,

și din scânteile ce sar

iau firea scăpată din cenuși

și-mi făuresc dar lume nouă, iar!

Din munte acoperit de nor

pogor năvalnic torent peste dor,

noi vene irigă vaste câmpii.

Și-mi ridic seceta, și-o agăț pe ceruri

și nasc o nouă stea...

În piatră, încrustat un bătrân gând

ce-n șapte veacuri, în șapte lumi

învie, pe creștet cu noi cununi,

în umbra ocrotitoare a salciei;

salcie aplecat-asupra ăstui mal roditor,

scăldat de plâns de nor.

Ceva nou, după prea mult timp.