Sculptorul

Îmi deștept zorii cei târzii!

În dimineața unei mult așteptate veri,

am ridicat dalta și ciocanul

și-am scornit din ars sol nou soclu,

crezând în putința de-a sculpta noi zei.

În pietroasă inimă de inert deșert,

sub miez de-absurd cer senin,

sculptez forma unei mărețe statui –

gloria timpului măcinat de grâna nisipului,

nimicului.

Sub arc de cer, cristal ars în ochi de sori,

înalț monumental monolit cioplit.

Șubredele schele freamătă de viața ce-o voi da,

ale sale unghiuri sfâșie fibra morții, nimicniciei.

Se-nalță spre cerul de sticlă,

ca și când ar vrea, ca și când ar fi crucială

străpungerea fiecărei țesături de nor,

manifestarea noii inimi față de bătrânele vene.

Între vaste dune aride, crește o oază,

o frântură de inimă veche și verde,

irigată de râuri siderale

ale miezului zvâcnind al Căii Lactee.

Se-arată Luna, cresc umbrele-nserării

cu blândețe zgârie piatra rece.

Îngăduie timpul grandioase monumente?

Vede ochiul de ceară al marelui Zalmoxis

poala muntelui ce-l voi a ridica?

Vede, oare poate el vedea?

Și-ar opri falnicul timp goana

printre infinitele drepte paralele al căror prizonier șade?

S-ar odihni dar vreun prea-mărit emir,

în umbra-ntinsă peste veacuri a sculpturii mele?

Vor curge râuri grele de mercur,

oază otrăvitoare în cruntul deșert?

Voi fi-ngropat sub lacurile noi,

ce s-or naște odată cu noii eoni ce-au să vie?

În pietroasă inimă de inert deșert

șade, sub ochi de cer ne-nvins,

oglindă grea de ape tremurătoare

ce susură aprig a dor și-a jale.

Fi-va cântul undelor pierdut peste zare?

Dar vor fi urechi să audă,

imnuri s-or ridica, îngânând cântul ce-am scornit,

căci toți își vor scoate din ochi

junghiul prafului de platină ce-acoperea soclul.

Mi-am deșteptat zorii cei târzii!

 All hail Breton!