Tren de noapte

În insomnie, nasc stranii vise

prin fibrele retinei trec laolaltă

ca amintiri de început și sfârșit

vieți anterioare, vieți succesoare...

Toate au cununie-n noapte, în taina

deslușită prin geamul vagonului,

ca într-un vast marș spre infinit.

Apele Dunării, în cub de întuneric

spală fapta, iar nu amintirea

brodată-n giulgiul de-argint al lunii.

Peste toate, noi, eminente liniști;

simple fire în războiul

de țesut

al nopții

ce încheagă mătasea întunericului.

 Acum doar noaptea m-ar asculta.

Scheletul unui uriaș antropic

rezonează în retină, iar apoi

scrie vals în creier cu fire de cenușă.

Poate că visai steaua asupra căreia

adăstau ochii mei.

Ca și când nu eram

ca și când nu erai,

trenul își cânta aleanul prin vale.

În ruina zorilor aurii

căutarea mea insomniacă

rămâne fără răspuns;

până la urmă, ești simultan, pentru mine,

orice ai vrea să fii.

Că-i infinit, că-i vecinătate

a lui zero,

tot se pierde-n vânt,

în timp ce scrumul dansează printre coastele

calcifiate.

Din Alb

Alb, spre alb am mers tot mereu
spre alb nestins, apăsător și greu.
Speram să îmi găsesc reflexia
într-un gând mai viu, mai puternic
mai tânăr, mai...

(pentru ce?...)

Am fugit printre cioburi de sticlă albă
aduse la mal de apele Mării Negre.
În fugă, m-am tăiat în ele
iar valurile uitării oarbe au spălat sângele.

(de ce?...)

Iar cuvintele-mi în jar s-au înecat
în ploi de toamnă s-au spălat
în focuri de vară s-au mistuit
iar viscolul rece le-a spulberat...

Din alb m-arunc, palid, stins în gând
căzând spre râuri de argint și plumb
între frâturile unui îngălbenit rând
dintr-o pagină mult prea veche-
închisoarea unor vorbe nespuse,
unui vis neîndrăznit de niciun muritor...

(dar pagina pare atât de nouă...)

Și-atunci, totul s-a limpezit în mine...

Cu ochii minții, am văzut un port-
o veche corabie se-ntorcea, cu catargele frânte,
din lungul ei exil între cenuși de gânduri.
Iar în trupul ei schilodit de furtuni
poartă un vis pierdut între străine rânduri.
Iar marinarii-i sunt toți beți, nebuni
genii ascunse de mătăsuri reci
ce poartă urmele unor săruturi învechite.

Și simt că o dragoste dulce mă cuprinde
și se revarsă în apele mării pustii
albă, pură, dar crudă prin puterea ei.
Albul aprins odinioară, încet, se stinge...

(de ce nu?...)

Din fumul său, se naște un gând viu, nestins
și în reflexia-i stranie, reușesc să mă văd
și să mă cred și știu că pot
să îmbrățișez lumea-n întregu-i cuprins.

E o stâncă megalitică în Marea Neagră
e cheia celor mai strașnice porți
e alba lumină dintre două nopți...
e împlinirea unui vis nepământesc. 

Partea finală a trilogiei "Alb". 

Prin alb

Prin alb în gând, bătrân hoinar

între-aceleași oglinzi mă regăsesc,

amplificând albul iar și iar și iar și iar,

până când devine piatră de hotar.

(mai are rost?...)

Pe-ăst drum trecut-am cândva,

într-o vară îndepărtată, atât de toridă

încât cerul era alb, sticlos,

veghind colbul bătrânei poteci.

Totul e identic, fiecare bornă

în același loc, la fel de șterse apar,

doar un nou cimitir a răsărit între meri

și sub albele-i cruci de marmură

dorm cuvintele ce-n jar s-au înecat

în ploi de toamnă s-au spălat

în focuri de vară s-au mistuit

pe care viscolul rece le-a spulberat.

(pagina asta-i tare veche...)

Sub seceta aprigă, râul aproape-a secat

albia-i o mare rană albă, calcifiată;

sfarm pământul uscat în pumni,

cern apoi praful printre degete,

deasupra ierburilor istovite de-arșiță.

Poate pentru ele, atingerea prafului cernut

e o binecuvântată mângâiere...

De-aș urma rana, printre buruieni, poate-aș găsi

în locul unde cerul întâlnește pământul

țărmul mării.

În ape, sper s-aflu stânca megalitică

întoarsă-mpotriva mareelor ce-o macină

din timpuri antediluviene.

(trebuie să, trebuie să...)

Dincolo de tot albul orbitor,

trebuie că există întuneric

trebuie că, în artere osificate, pulsează roșu viu

trebuie că marmura poate fi frântă.

Între paginile îngălbenite, între rânduri

o corabie-n exil, între cenuși de gânduri.

Trupu-i strașnic, împotriva colosalei furtuni;

genii ascunse, marinarii-s toți nebuni.

(hoinar, nu făr' de căpătâi...)

Prin fum, deslușesc dar o chemare,

un vis nepământesc suflă-n corn;

e alba lumină dintre două nopți albe,

e cheia celor mai strașnice porți.

Am să-mi reflect chipul în apele sărate

și-atunci, am să mă cred și-am să știu că pot

să-mbrățișez lumea-n întregu-i cuprins

și-am să caut împlinirea unui vis nepământesc,

și-am să făuresc, din alb, cheia strașnicelor porți,

și-am să înțeleg, atunci, că întunericul poate fi alb.

A doua parte a trilogiei Alb.

Indefinirea

Din izvor tăcut,

ca și când ar fi ultima zi

se frânge sub soare râu cristalin,

mlădios sub apriga lună.

Spală membrele putrezite

din bătălii de dinainte de orice,

de oricând, de oriunde.

Iar șarpele se pierde-n ocean

sărat,

pe malurile unei prevestiri

din alt timp imemorial,

în care fecioara-și unduia coapsa-n

lumina fertilă a altor zei

senini.

Fantoma, înspre care trag ramele

corabiei ce se-afundă în valurile grele,

mă așteaptă în îmbrățișări, undeva,

sub sori deocamdată nevenerați.

Și din dragostea ce-i port,

pe care o răsfrâng sub luna roșie

nasc un nou an,

un nou suflet,

o nouă tăcere,

în care înec cuvintele

dezarticulate

și pierite din minte, trup sau suflet.

Arderea e dincolo de stele.

Acolo, unde moara anilor

macină grâna timpului,

fantoma încă șade

la taifas

cu umbrele dragostei pierdute

sau nenăscute

sau abia începute.

Din izvor tremurat,

freamătă râu cianurat

printre văile munților prăpăstioși,

monoliții primordiali

în care inima născută

și-n ou încastrată

își pierde bătaia.

Se prea poate că, altundeva,

unde iarna cădea-ntr-o duminică

inima chiar era un monolit,

peste care ningea tihnit zăpada trăirii

prin care săpa torentul vijelios, la venirea verii.

Poezie scrisă în metodă suprarealistă, folosind dicteul automatic al lui Breton, modificată mai apoi. 

În alb

Ceva scris mai demultișor, prima parte dintr-o trilogie încă neterminată. 

În alb aprins, vreau să mă văd
reflectat într-un gând viu, nestins.
Vreau să mă cred, să ştiu că pot
să îmbrăţişez lumea-n întregu-i cuprins.

(dar în van...)

Iar cuvintele-mi în jar s-au înecat
în ploi de toamnă s-au spălat
în focuri de vară s-au mistuit
iar viscolul rece le-a spulberat.

M-au lăsat singur, iar să m-ascund
pierdut într-un pustiu, derizoriu gând...
iar albul devine tot mai orbitor.
Un creator exilat între cenuşi de gânduri
e tot ce am devenit.
Un vis pierdut între străine rânduri
e tot ce mi-a rămas...

Uitat între pagini îngălbenite, continui să merg
căutând prin nori de fum un nou sens pentru tot
şi scăparea mea de acest alb aprins, dar greu.
Deşi ştiu că nu mai am ce să iau, nici ce să pierd
nici unde să fug de mine nu mai am,
voi merge mai departe, căutând în alb...

(dar nu în van...)

Şi-am să caut lumina între două albe nopţi,
lumină ce poartă-nchegată aspiraţia spre un nou ţel.
O stâncă megalitică într-o mare de greşeli,
o cheie pentru cele mai straşnice porţi,
un refugiu din calea uitării...
speranţa unui vis nepământesc.

Despre chipul abisului

Se-aprind lumini, pierdute-n noapte;
absurd, nuanțat de griuri fade, orașul doarme,
contemplandu-și singur nimicul său prețios
de ieri, de azi, poate și de mâine...
Se-aprind lumini în nopți grele de veghe.

Mă trezesc – noaptea-mi e de ceară
topită de realizarea puterii ce-o pot naște,
aducând însă cu sine poate chiar nimicnicia.
Îmi privesc chipul, sculptat în alamă oxidată;
este atât de familiar, dar separat
de o mie de ani.

Iar în acel chip, tu, tu mocnești
fiind acum gata să te naști, să erupi.
Tu, doar tu, mai puternic ca niciodată,
la fel de puternic ca mine.
Tu, doar tu poți fi chiar în fața ochilor mei
și diametral opus, simultan.

Toate temerile mele, toată furia mea
toată ura și tot răul din mine
totul s-a pierdut prin tine,
și ai devenit capabil să mă distrugi
plătind chiar cu propria-ți pieire...
Eu îți sunt unica limită.

Privesc prin tine, mă reflect în ochii mei,
cutremurându-mi măduva oaselor.
Știu, eu sunt om, tu doar un abis,
și doar prin mine tu poți a te naște.
Știu, trebuie să te exilez
între sticlele miilor de ani de dinaintea mea.

Deprival

Plunder my sanity

plunder this shell:

although cracked

it holds yet so much inside.

Break, fall, die, crumble

leech all love.

Drain the shards of hope

bleed them into the night

dissolve them into the mist.

Salvation, redemption

as illusions of deliverance

indulgence, mercy, guilt

that bathe the hollowed soul. 

Burn the shadow

leave nothing behind

corrode the heart

with the strongest cyanhidric acid.

Shatter the marble against

the blackest of skies

for the stars' bite is worse

in cold, February nights. 

I'm watching still, waiting. 

Am I

guarding the ruins of what could've been

or protecting the citadel of my life?

Deliver me into sleep

in dreams of distant mountains 

covered in snow and ice

whilst scratching the heaven's silk.

Feed me the roots of the oak

feed me the roots of the oak

feed me the roots of the oak

feed me, feed me, feed me, starve me!

You are alive, guarded

by the oak's thick layer of leaves.

You are alive.

You could have been colossal

had you deprived the mountain

of it's 

roots.