A doua cădere - II, Noaptea

Noaptea se lăsă peste oraș, iar bătrânul se trezi singur în întuneric. În lumina murdară a felinarului stradal de sub geam, între umbre din trecut și prezent, continua să privească acele ceasului, bântuit de ecoul aceleiași întrebări...

Luciditatea și calmul cu care privea aceste lucruri au trimis, deodată, un fior înghețat pe coloană, care reverberă în fiecare coastă, făcându-l să se ghemuiască. Dacă această întrebare era de fapt conștientizarea morții iminente? Dacă aceasta urma să-i fie ultima noapte din viață? Își aminti că, înainte de a muri, Irene își privi trecutul, si se resemnă cu tot, apoi se împăcă cu ea însăși, și totul se sfârși...

Groaza îl cuprinse când realiză că dacă moare, colosala sa operă nu va fi completă. Va rămâne unui alt om de măreția sa să o termine, dar atunci nu va mai fi DOAR a lui. Nu, în niciun caz nu putea pleca azi. NU! Încă o clipă, încă o respirare! Calmul de dinainte îl șoca acum, când realiză indiferența cu care se gândise, pentru o clipă, la întreaga sa muncă. Cum putea fi atât de liniștit și împăcat?Și dacă nu-și iubise, de fapt, niciodată acest unic fiu, și fusese doar o vanitate a sa, o manifestare a unei aspirații patetice spre eternitate?

Tremurând, se ghemui în pat, lăcrimând, cerând mai mult timp. Încet, obscuritatea îi cuprinse mintea obosită, și simți, pentru a treia oară, cum era atras din noaptea ce izvora de pe stâncile acelei văi blestemate. Se luptă cu această atracție fatală, dar lumea devenea din ce în ce mai obscură... Se întuneca, și apoi, nimic...

 *** 

                O lumină puternică îl făcu să-și întredeschidă ochii. Alb, orbitor.

               ,,Să fie adevărate oare acele povești despre Rai, despre această...trecere? Dar nu se poate... Sigur nu sunt mort, nu pot fi mort! Eu NU POT muri!”

              Se ridică din pat și, deschizându-și ochii larg, privi locul în care se afla. Constată uimit că era în propria sa cameră. Totul era la fel, masa de lângă fereastră, ceasul din perete, dar, cel mai important, poza cu Irene se afla la locul ei. Se așeză pe scaunul de lângă pat și se strădui să pătrundă nelumeasca strălucire ce invada fiecare ungher al camerei, părând a-i acapara și lui fiecare celulă. Nimic nu se întrevedea prin sfera albă, parcă asupritoare, nici o formă, nici măcar o sursă ce ar fi putut radia strania lumină.

                ,,E oare acel orizont nepătruns, ar putea să fie acea conștiință, acea energie neînțeleasă? Sunt sigur că l-am cuprins în întregime, că... îl înțeleg... Deci nu poate fi...”

                Lumina începu însă a prinde formă, închegându-și fotonii în forma unei siluete umane. Deși avea dimensiuni normale, părea urieșească, precum o umbră a unei măreții apuse.

                ,,Nu poate fi decât reprezentarea mea, sigur e un alt eu, prizonier în această lume...”

                Alungă însă imediat această idee, încropită doar pentru a se autojustifica. Da, pricepu că în fața lui se afla visul nemuririi, cel ce a existat dinainte ca timpul să prindă formă, în timp ce-și nășctea sinele din nimicnicia celor dintâi clipe ale Universului. Fiorul morții cuprinse brusc spatele bătrânului.

                -A sosit acea zi? Este acesta sfârșitul? întrebă acesta cu o voce tremurătoare, și își astupă urechile și închise ochii, sperând să nu poată auzi, nici citi pe buze răspunsul teribil. Totuși, acesta răsună, rezonând în fiecare os cranian, fără a lăsa loc de scăpare.

                Ecoul acelei silabe se stinse cu greu, iar picioarele îl lăsară pe bătrân, care alunecă de pe scaun, sprijinindu-se de marginea patului. „Da, da, da...”. Ecoul se repeta la nesfârșit. Disperarea îl fărmase pe bătrân în cioburi, însă acesta găsi putere să vorbească.

                -Nu se poate, nu are cum... Nu am terminat încă... tot... nu poate fi sfârșitul, sigur este doar un alt început!

                -Este sfârșitul, ar trebui să-ți fie clar de-acum. Iar eu am venit pentru a-ți decide soarta. Fie mă vei urma în lumina nemuritoare ce o radiez, fie te vei contopi cu Universul, devenind parte din materia întunecată ce îl ține unit. Niciodată liber, uitat pentru toți, doar o parte din nemărginirea neștiută...

               -Dacă este precum spui, spune-mi de acum ce dorești, răspunse bătrânul. Nu mă pot resemna.

              -Tu, din această lume, doar vei pleca, depinde dacă vei muri pentru toți, sau ei vor venera amintirea ta, memoria lăsată omenirii pe care atât ai urât-o, mai ales după moartea ei. Ai refuzat să o pedepsești mai demult, căci nu puteai muri cu gândul că o vei priva de propria-ți persoană. Totuși, nu mai ai ce face acum. Care îți este dorința, bătrâne?

                -Să știu de ce mă vei priva tu pe mine, răspunse acesta, calm.

                -Vreau doar tot ceea ce ai gândit. Atât te costă acest pas spre lumina nepieritoare, care mi-e tată și mamă... prima lumină pe care ai visat-o este cea pe care o privești acum.

                Bătrânul simți cum totul se prăbușește în el, cum ghearele disperării îl descompun. Totuși, în toată această cădere spre sine, simți că ceva se rupse în el, și fu pe loc cuprins de o dorință nebună de a lupta pentru creația sa. Așadar, până la urmă, o iubise, doar că nu o crezuse. Sfidător, refuză să renunțe la tot ceea ce fusese al său. La ce bun toată acea lumină, când el ar fi devenit doar un simplu înveliș gol, o cochilie oarecare ce ascunde doar întuneric, precum un gol de netrecut? Învelișul său luciferic nu îi va fi de niciun folos atât timp cât nu va acoperi ceva. Dacă i-ar fi dat tot ceea ce a clădit în toți acei ani, ar fi rămas o simplă cochilie, a cărei carne a putrezit în apele mării necruțătoare.

                Cutremurată de nesăbuința omului, silueta deveni amenințătoare. Acel geniu nebun, acel om cuteza să înfrunte cea mai mare putere a Universului de până atunci! Îl forță să facă o alegere, amintindu-i de visul său, de dorința sa de a fi parte din lumină, nemuritor, pur și prea-puternic.

              -Vreau eternitatea să-mi fie doar lumină, dar nu pot renunța. Aș pieri în lumina aceea orbitoare, căci, fără nimic de acoperit, învelișul meu ar pieri instantaneu! Eu nu voi mai fi nimic fără ceea ce este al meu deja!

                Acesta a fost răspunsul său. Bătrânul încercă să se ridice, însă nu reuși. Deși se simțea sleit de puteri, el își adunase în sine toată demnitatea și mândria de odinioară, trăsăturile care aduseseră ura celor care lucraseră cu el asupra-i. Deși nu stătea în picioare, el dădea impresia unei statui antice, care, în ciuda intemperiilor, rezistă în curentul veacurilor.

                -Îți voi lăsa timp să te mai gândești, căci știu că în final vei face precum îți cer, zise Cel Dintâi.

                -Sau nu!

                -Nebunule, nu mă poți înfrunta! Nu risca tot doar pentru vanitatea ta!

                -Știi că nu el a zis asta, replică o a treia voce. Calmă, mieroasă, totuși părea a ascunde o adâncime neagră, un abis fără sfârșit.

     O altă siluetă, răzbătând numai întuneric, apăru ca din nimic, născându-și parcă noaptea din lumina celeilalte. Lipsită, la fel ca cea dintâi, de o formă definită, nu putea fi descrisă, și dacă cineva ar fi reușit, ar fi depășit limitele gândirii umane, ajungând în tărâmul demenței.

     Mephisto se alăturase acestui joc dement. Speranța pieri în inima bătrânului, iar acceptarea pieirii deveni un fapt mult prea real. Știa că nu poate înfrunta cele două siluete, și, mai ales, că acestea nu se vor distruge reciproc. Presimțind că Mephisto venise tot după opera sa, se uită după foi, dorind să le vadă o ultimă dată. O ultimă dată, în care să respire... Văzând rândurile scrise de mână, simți o vagă urmă de speranță, însă aceasta dispăru rapid.

    Răspândind o putere egală cu cea a luminii, Mephisto părăsi umbra, și se apropie de mijlocul camerei. Nimeni și nimic nu părea capabil a-l înfrânge sau măcar de voința manifestării unei opoziții. Măreția descuraja orice încercare de rezistență.

     Mâna lui, sau ideea de mână, se opri peste teancul de pe masă, dar nu îl ridică, nici răsfoi.

                -Sunt ale mele. Aceste foi, cu toate gândurile închise în ele, sunt doar ale mele, zise Mephisto, ridicându-se parcă deasupra celeilalte fantome.

                -Te grăbești prea mult, decizia finală nu poate fi decât a lui, zise aceasta și păru a arăta în direcția bătrânului.

                Acum, simțind apăsarea acelor ochi, văzând parcă închipuirea de zâmbet de pe fețele lor inexistente, o ură infinită îl cuprinse și bătrânul hotărî să nu cedeze. Mephisto se întoarse spre Cel Dintâi, privindu-l în ochi, și acesta îi susținu privirea inexistentă. Jocul acestor priviri aberante dură parcă o eternitate, dar, până la urmă, în lumea lor orice clipă era o eternitate pentru om. Spațiul camerei pierdu legătura cu timpul, devenind infinit, dar limitat între cele două entități.

                -Tot ce-ai dorit a fost nemurirea! Absolutul a fost un ideal pentru care ai fi sacrificat pe oricine, și acum este șansa ta! Eu ți-l pot da! Trebuie doar să vrei, spuse Cel Dintâi, și atunci poarta se va deschide!

                -Și eu vreau.

                -Deși știi că te minte, bătrâne! Nu te lăsa amăgit de replicile sale dulci, încastrate în platină! Află că eu, Mephisto, îți pot oferi toată puterea pe care ai dorit-o. Toată va fi doar a ta! Doar închipuie-ți cum ar fi să poți deveni nemărginit, să uiți unde începi și unde te sfârșești... Să stai, de-a stânga mea, pe tronul Căii Lactee, iar nimic să nu poată să-ți destrame domnia! Oamenii îți vor adula numele, vor construi altare și monumente în amintirea ta, care va rămâne neștearsă! Totul, în schimbul a ceea ce ai născut!

                -De ce m-aș încrede în tine, și nu în lumina fără moarte? De ce eu, bătrân precum mă vezi, aș fi atât de naiv încât să-ți urmez umbra, care ascunde numai îndoială și teroare, în loc de a păși în urma celei mai puternice, mai iubite și mai strălucitoare stele?

                -L-ai urma, de-ai fi om, căci pierderea voastră primordială, izgonirea și rătăcirea la care v-am condamnat în urma căderii, totul vă îndeamnă la umbră. L-ai urma, dar ești mai puternic decât el, mai mândru decât toată ființa sa imaterială! Nu îl asculta, Mephisto doar te va înșela! De astăzi, nu mai ești om; depinde doar de tine dacă te îndrepți spre o apoteoză sau spre moartea definitivă.

                Și totuși, ce ar fi putut face bătrânul cu toată lumina, atunci când el va fi lipsit de măreția cuvenită muncii sale? Un trup ce nu adăpostește nimic, precum un monument din platină pe exterior, însă gol înăuntrul său. El merită doar grandoare, măreție și putere, un tron al Universului. Soclul lui Mephisto ar fi putut fi și al său, până la urmă, și acesta va fi suficient de măreț. Ceea ce gândise, precum îi spusese demonica fantasmă, putea duce la detronarea Primordialului, deși acesta era ipotetic nelimitat și nemuritor, atotstăpânitor... Atunci când cei care îi acordă întreaga lor ființă vor refuza să o mai facă, tronul se va prăbuși spre abis. Opera monumentală a bătrânului îi va fi făcut pe toți să-l uite, pronunțând astfel sentința asupra întregului cer... El cu Mephisto ar fi fost unicii stăpâni ai mărețului Univers!

                Dar dacă acest Univers ar fi fost și el mort? Orice întuneric are nevoie și de o lumină pentru a putea exista, precum noaptea are nevoie de tăișul carbonic al zorilor pentru a fi concepută de minte. Astfel, lumina Celui Dintâi ține totul închegat în loc și timp, oferind unitate cosmosului. Cu ce rost să moștenești un imperiu, un regat arhaic, când acesta este doar un cadavru putrezind? Cu ce rost să ții cerurile în brațe, dacă tot ceea ce poți ști este iadul? Cu ce rost să ai putere, dacă în ea este doar absență definitivă?

                Silueta orbitoare își pierdu forma, devenind practic universală, nelimitată, dezlănțuită, arătându-și astfel adevărata măreție. Bătrânul privea pierdut. Ar fi dorit acum să dea foc operei sale, și să cadă spre lumină, dar tronul galaxiei exercita asupra sa un magnetism imposibil de suportat. Ceru o oră de gândire, în care spera să-și poată incendia casa, și, astfel, odată cu incendiul, să piară și el...

                Atunci, cele două siluete se evaporară în aer. Bătrânul se ridică, într-un final, și atunci văzu că acele ceasului de perete se învârteau mai repede decât ar fi trebuit.

                -Blestemat să fii, Fiu al nopții!

                -Consideră asta ca fiind ultima ofertă. Oriunde vei ajunge, acele nu se vor mai învârti... deloc! replică vocea desprinsă de trup a lui Mephisto.

                Bătrânul, disperat, căzu înapoi pe pat, privind mersul hipnotic, accelerat, al secundarului. Își aminti unde avea spirtul, și își făcu suficient curaj cât să meargă în baie pentru a lua sticla. Se opri pe drum să ia toate cutiile de chibrite pe care le avea, pentru a fi sigur... Ajuns în fața foilor sale, le strânse pe toate împreună. Totul era ireal, iar el era desprins de sine însuși, prins într-un loc fără lumină, fără întuneric, ca un purgatoriu. Contemplă cele două alegeri pe care le putea face, și, în final, se hotărî asupra unei a treia. Voința sa avea să fie împlinită!

                Plângând, desfăcu dopul sticlei, și se pregăti să toarne conținutul peste foi, ca apoi să le dea foc, și împreună cu ele, să plece și el. O moarte pură, demnă de viața sa... Toate amintirle năvăliră, necruțătoare. Sicriul, copacul, rumegușul, Irene, râul nopții, și cele două entități... Șoptind un adio tremurat, aplecă sticla... scoase un chibrit... și simți atingerea blândă a unei mâini umane pe umărul său stâng.

                Își îndreptă spatele, și își întoarse privirea, care întâlni ochii ei luminoși, plini de viață, blândețe, dar și de o aprigă voință. Clipa păru suspendată în timp, deși secundarul mergea tot mai repede... Irene îl privea, încercând parcă să-i transmită lui toată dragostea și bunătatea ei. El se repezi în brațele ei, dar lovi peretele, căci și ea era imaterială...

                -Irene, nu mă părăsi, nu vreau să fiu lăsat aici!

                Încercă să-i mângâie chipul, dar mâna sa trecu prin capul ei.

                -Lasă-mă te rog să le ard, imploră el. Să le piardă și unul, și altul, iar odată cu ei, întreaga omenire. Nu mă merită și nu LE merită.

                -Nu trebuie să o faci, răspunse fantoma.

                -Irene, renunț, renunț la tot doar ca să te pot urma... Voi pedepsi omenirea pentru o clipă cu tine, căci eu o merit mai mult decât merită ei iluminarea ce am încercat să le-o aduc! Nu mai știu ce pot face, nimic nu este suficient! Cui să mă predau? Cui?

Vocea i se frânse.

                -Ție însuți, îi spuse Irene, zâmbind.

                Deși inexistentă, zâmbetul ei îi umplu inima secată cu o căldură nefirească. Chipul, deși îmbătrânit, reflecta o forță aparent de neoprit. Ea se afla acolo, în acel purgatoriu, mai puternică decât tot, și asta doar prin dragostea înrădăcinată în ea.

                -Tot ce ai făcut va fi al tău, presimt asta. Ești suficient de măreț pentru a ține piept oricărui vifor, oricât de neîndurător ar veni acesta... Timpul tău trece, și trebuie să iei o decizie curând! Mi-am pierdut demult credința, dar acum mă rog, mă rog oricui aș putea ca ea să fie cea bună...

                -E târziu acum... Timpul practic mi-a trecut, de-acum se pogoară noaptea!

                -Iar eu sunt lângă tine!

                -Te...

                Nu apucă să termine, căci Irene dispăru între umbre, și, la scurt timp, din întuneric prinseră iar formă cele două siluete. Bătrânul întinse mâna spre Cel Dintâi, iar mâna sa atinse... aparența cărnii vii! Atingerea îl cutremură, căci realiză că un orizont a rămas necuprins pentru el, însă nu simți urmă de regret, ci doar o bucurie colosală, eliberatoare. Făcuse deja suficient... Mephisto îl privi și bătrânul descifră, în adâncul umbrei ce o răspândea demonul, un zâmbet furios, dezamăgit. Dacă ar fi știut demonul de ce l-a atins pe Cel Dintâi, s-ar fi cutremurat. În loc, răcni plin de cruzime spre bătrân:

                -Deci ai ales, iar decizia nu este cea corectă! Pierderea este numai și numai a ta!

                -Interpretezi prea ușor un simplu gest. Nu mă miră că ai căzut o dată... Decizia mea nu este corectă decât pentru mine, zise bătrânul, zâmbind.

                Acesta simțea cum aerul vibra de furie și ură, însă principiile ce alcătuiau ființa celor două umbre nu le permiteau să se atace, să se devoreze una pe alta întru pierzanie. Deși refuzase clar lumina, amenințările siluetei nu au avut niciun efect asupra sa, rămânând nemișcat în decizia sa, vecin cu nesăbuința și demența.

                -Mephisto, eu am decis.... blestemat să fii!

                -Ai făcut alegerea bună, dragul meu! spuse demonul, zâmbind malefic. Iar răsplata va fi pe măsură! Fii pregătit să urci, la stânga mea, pe cel mai înalt tron al cerurilor spre care ai aspirat.

                Bătrânul se îndreptă, încet, spre miile de foi tencuite pe masă. Puțin timp în urmă, se pregătise să le dea foc, și părea așa ireal... Sticla era acolo, desfăcută, sub ea erau 3 chibrite scoase din cutie... Acum însă, tot ce mocnea era furia abia reținută a primei siluete. Aceasta îi vorbi, șuierând printre dinți fiecare cuvânt:

                -Nu vei face asta! Nu mă vei înfrunta pe MINE!

                -Ba da, răspunse calm bătrânul, privind spre colțul în care dispăruse Irene. Îi păru că aceasta îi susținu privirea pentru o clipă parcă, iar el a înțeles că ea va fi alături de el, orice ar fi făcut. Din închipuirea ochilor ei, el căpătă puterea și tăria necesară îndeplinirii planului său. Tremurând, atinse foile...

                -Nu ai să faci asta! Nu poți face asta, răcni silueta, iar bătrânul simți cum lumea se mistuie în flăcări, devenind cenușă fără formă. Totuși, putu să răspundă, menținându-și calmul aberant:

                -Îți refuz oferta, căci mai puternic voi străluci în cel mai deplin întuneric, complet fiind, chiar dacă lumina plămădită în mine prin ceea ce am făcut este doar o frântură din cea pe care mi-o poți oferi! Dacă ți-aș urma în lumină, aș fi eclipsat. Aș fi doar umbrit de grandoarea ta!

                Luă foile de pe masă și le ridică sleit... Simți tensiunea din aer, și un fior îl zgudui. Știa că Mephisto îl va trăda, și nu-și va împlini jurământul, însă decizia era luată... Cu mâna tremurândă, le împinse încet spre umbră... Aerul era de cenușă, iar el se simțea sugrumat, ca și când ar fi inhalat monoxid de carbon. Își închise ochii, dar trupul său simți grozăvia acelor clipe. Un spasm puternic îi cutremură trupul slăbit, dar nu mai avea ce face, căci foile deja fusesră împinse spre Umbră, care le ridică triumfătoare.

                Întregul Univers se cutremură, iar strălucirea Celui Dintâi începu a păli. Un urlet aproape primordial zgudui fiecare atom al Cosmosului, iar demonul râse triumfător, malefic. Ceea ce dorise atât de aprig timp de o veșnicie se întâmpla prin intermediul acestei banale unelte, acestui bătrân naiv, genial dar complet nebun!

                -Ți-a sosit ultima clipă! Privește nimicnicia ce te așteaptă! Nu ai gândit-o, nu ai creat-o, nu ți-ai aruncat niciodată ochiul asupra ei, uitând că există și este reală! Iar tu, bătrâne, află că promisiunile mele mi-s doar deșert, iar niciuna nu se va împlini! Urmează-ți drumul spre negrul cuprinzător!

                Reacția sa însă îl șocă pe Mephisto. În loc de ură, disperare, regret ori tristețe, văzu cum bătrânul începe să zâmbească amar, râzând într-un fel cumplit de sarcastic. Nu ghici însă din vorbele acestuia soarta ce îl aștepta. Îi spuse, simplu, să aibă puțină răbdare, iar nimic nu părea să se întâmple...

                Lumina dispăru definitiv însă, lăsând-o în urmă doar pe cea a Lunii. Cel Dintâi fusese, pentru prima oară, înfrânt. Triumfător, Mephisto începu să prindă formă. Devenind material, mândria sa depăși orice limită. Acesta se ridică în întreaga-i imensitate, acaparând tot spațiul. Urieșeasca sa formă depășea orice imaginație. Acum, putea fi cuprins de mintea bătrânului, dar acesta simți ușor ghearele demenței urcând pe șira spinării sale. Nimic nu îl va putea înfrânge pe el, regele absolut! Ah, toate visele sale, această măreție atât de mult dorită... în sfârșit, Mephisto devenise!

Deodată însă, acesta se prăbuși în genunchi. Își privi mâinile, și văzu vălătuci de fum negru ieșind din ele. Ființa sa proaspăt căpătată începu să se sfarme. Disperat, urlă spre bătrân:

                -Nemernicule, ce-ai făcut? Ce pățesc? Ce viclenie mizerabilă mi-ai făcut?

                -Pieri, asta pățești. Soclul tău este crăpat!

                -Cum să pier?! Nu pot pieri!, urlă demonul.

                -Soclul tău a fost Cel Dintâi. Tu existai prin el. El dorea foile pentru a le distruge, căci, odată arătate, odată cunoscute, ar fi adus pieirea formei. Acum, el va rămâne, însă lipsit de formă, ci doar ca ceea ce a fost la începutul său: o conștiință a dragostei, a bunătății, a toleranței și a frumuseții supreme.

                -Ce mi-ai făcut, nenorocitule?! Ce ai putut face cu mine?!

                -Privește, nimicnicia te așteaptă. Vei fi absorbit de ceea ce ai creat singur! Tu nu vei mai exista, abia vei rămâne o umbră fără trup, o amintire. Mephisto, soclul tău s-a prăbușit!

      Demonul privea fața împietrită, crăpată a bătrânului, nevenindu-i a crede că acest nemernic îi adusese prăbușirea. Urletul final al lui Mephisto străbătu timpul, din eoni în eoni, dar pieri odată cu el, zguduind nebuloasele. Ecoul rezonă între zidurile veșniciei, și se pierdu în final. Demonul pieri în umbre și fum, dispărând în întuneric. O lumină persistă, însă, în cameră...

                Acalmia stranie ce urmă fu întreruptă de apariția lui Irene. Aceasta ieși din umbră. Tremurând, cu lacrimile șiroind pe obraji, bătrânul căzu în genunchi și îi întinse mâna sa dreaptă, în timp ce cu stânga strângea foile la piept. Ea îi luă mâna, dar rămase imaterială.

                -Acum, s-a terminat tot. Pe tine am dorit să te urmez de la început... Nicio putere nu este mai mare pentru mine decât cea pe care o simt în brațele tale. Nicio constelație nu poate fi mai frumoasă decât inima ta. Iar acum, voi veni cu tine...

                Fericirea bătrânului nu mai cunoștea limite, acum, când privea în ochii aceia limpezi. Înțelesese că totul s-a sfârșit, dar, odată cu pieirea celor doi, dispăru și visul său de măreție. Știa că toată grandoarea cuvenită nu va exista. Visul său de a urca pe tronul cel mai înalt se spulberă. Tot ceea ce dorise nu mai putea fi atins niciodată, și nu mai avea nicio altă șansă să se împlinească. Și totuși, nu simțea nicio urmă de regret.

                Poate că nu a înțeles ce este cu adevărat grandoarea, măreția sau fericirea și împlinirea... Poate că în brațele ei va fi mai presus de orice tron pe care l-ar fi putut râvni... Poate că,  prin contopirea celor doi, deveniți doar suflet, ceva mult mai mare se va împlini...

                -Nu este încă ceasul venirii tale alături de mine. Mai ai de terminat ceea ce ai început. Acel epitaf... Tu nu ai murit, îi spuse Irene.

                -Dar... mă vei aștepta? Unde ești, unde te voi găsi?

                -Într-un orizont pe care nici cifrele tale nu l-au atins, nici îl vor atinge vreodată... Acolo voi fi, dar, grăbește-te. Nu încerca să-l ghicești, căci nu vei putea, și timpul dedicat marii încheieri se va pierde, răspunse Irene.

                Bătrânul încercă să îmbrățișeze iluzia, dar aceasta dispăru încet între umbrele grele...

 ***

                Dimineața îl găsi ghemuit, pe podea, îmbrățișând o creangă... În jur, împrăștiate, mii de foi.

©Bogdan Voiculescu, 2013