Profeția

               Privind în ochi fiecare zeu, profetul înaintă încet spre centrul cercului. Mantia lungă, pătată de sânge, îi acoperea întregul corp, iar pașii săi scurți îl purtau spre destinația finală a lungului său drum prin tenebrele Haosului. Părea că plutește sub lumina lunară, rece și pură. Zeii îl priveau în tăcere, stând mândri pe tronurile lor de piatră, sculptate de vânt și ploaie în stânca dură a Bucegilor.

               Profetul se opri. Privi grav chipurile zeilor, închegate din carne atemporală, nepieritoare, apoi se uită spre cerul înstelat. Înfipse toiagul îndoit de povara călătoriei în pământul mănos și se sprijini în el. Își atinse cu mâna dreaptă rana adâncă ce-l înlănțuia de veșnicia celor fără de moarte, își îndreptă spatele și grăi:

               - Iată dar, că după ani de rătăcire prin câmpiile fără de margine ale Cerurilor, am ajuns între voi, cei al căror sânge îmi străbate venele... Mă închin acum în fața eternului ce-l privim, și-n fața nemărginitei înțelepciuni ce o citesc în ochii mărimilor lumii.

               Auzindu-i vorbele, Bendis se ridică de pe tronu-i gri și spuse, cuprinsă de un fior nedeslușit:

               - În visele mele, anii devin simple clipe iar vastele întinderi ale pământurilor le străbat prin câțiva pași. Se-ncheagă atunci în fața ochilor mei lucruri ce au să fie, dar și destine a căror împlinire nu s-a găsit încă.  Văd astfel nașterea noastră, nimicnicia ce leagă sorii în dans etern și supune stânca judecății aspre a timpului, văd râurile ce vor iriga noi vieți, noi speranțe și noi credințe... Gândul mi-a fost purtat până acolo unde fierb mările la Răsărit, sfâșiate de văpaia Soarelui, și apoi îndărăt până între ghețurile nemuritoare ale Apusului cufundat în sclipiri fade și întunecime. Veste despre venirea ta am primit încă de mult timp, și acum când s-a adeverit, cu bucurie întâmpin sosirea-ți. Mi s-a arătat în Răsărit chipul unui nou zeu, a cărui sosire sta sub semnul unei mărețe stele ce va răsări anume întru a sărbători nașterea sa, și acea stea lumina precum Luna întinderile deșertului cuprins de noapte. Este dar el cel ce va nărui, sortindu-ne unei eternități de rătăcire printre stele și ceruri ce nu sunt ale noastre?

               Profetul își deschise palma; sângele închegat deveni praf cernit peste ierburile mărunte. Privirea sa era pironită în negura eternului, dincolo de tot ce există.

               - Nu în Mările Răsăritene ne vom găsi noi cea mai grea încercare. Noul zeu, al cărui chip l-a întrezărit Bendis între razele solare va purta război împotrivă-ne, împotriva celor ce-și petrec veacurile în sfat. Ci războiul se va termina fără izbândă, și-atunci va ști noul născut durerea pierderii, va înțelege moartea și va sta cu noi în cerc, în acest loc unde timpul își oprește curgerea. Ascultați însă ce am a vă spune!

               Peste veacuri al căror număr mi-i ascuns de tenebrele Căii Lactee, oamenii își vor fi ridicat în deșert o falnică statuie. Și se va ridica ea mândră, zgâriind cu sceptrul său aurit azurul cerului ce noi l-am dat în dar omenirii... Se va ridica grotescul monument, iar oamenii vor dansa pieirea în hore absurde și-n valsuri ipocrite. Tot mai înaltă se va ridica statuia, parcă hrănindu-se din pizmă, parcă hrănindu-se din megalomanie, și atunci ne vom privi în ochi și vom vedea cum tot mai mici suntem. Dar va pica umbra ei peste glorioasa cetate, și astfel își vor răpi ei lumina Soarelui, iar doar umbra îi va mai veghea în fața năpastelor ce zac ascunse ochilor muritorilor de rând.

               Și stătu profetul încremenit, iar gândul său deveni una cu Universul, una cu Haosul în formare. Dincolo de lumi privea el, dincolo de sori, și deslușea cu greu misterul sfârșitului.

               - Iar când statuia-și va fi oprit hapsâna creștere, continuă el, va suna primul bucium. Ecoul său va purta cu sine veștejirea câmpurilor mănoase, acoperite de umbra creației de fier și piatră. Recoltele praf și neghină vor fi. Se vor întoarce atunci spre vechiul altar, spre cerurile ce le-au fost acoperământ, însă noi muți om sta, iar cuvintele lor de rugă vor fi purtate de vânt înspre nimicnicie. Ghețurile se vor pogorî asupra cetății, în frigul umbrei voinței de a fi divin, în această apoteoză a ereticilor și a nebunilor...

               Se va prăbuși dar în întunecime cetatea, iar atunci se va prăvăli și clepsidra în mare; apele saline vor eroda lemnul, iar nisipul ei se va vărsa în apele tulburi... Fiecare grână de nisip este o viață, o tragedie, o dragoste și o pierdere. Iar când apele își vor fi terminat munca lor, timpul va scăpa din închisoarea umană și va deveni un râu tumultuos pe al cărui susur dansează întreaga existență. Atunci, în ochii statuii va prinde rădăcină primul copac; își va înfige rădăcina în irisul de piatră, și se va ridica din ochiul său sterp de piatră și cărămidă.

               Lipsite de lumina Soarelui sacru, în umbra cetății vor pieri recoltele, deci apoi și animalele vor slăbi, și încet unele se vor stinge. Va cunoaște vechiul oraș foamea, sub sceptrul tiraniei unui colos de piatră pe care cetatea însuși l-a ridicat. Zidurile și turnurile se vor preface în ruine, a căror tristețe va fi îngânată de susurul râului. Poeții vor cânta această colosală pierdere, dar prea puțin vor înțelege ei din cele ce-s scrise în harta siderală. Pe ulițele pustii, caii vor alerga liberi, vor dansa în jurul lanțurilor ce i-au ținut sclavi atâtea milenii. Rumegând iarba ce crește între dalele argintate care au pavat odinioară drumurile suportând regi și regine, prinți și prințese, nobili și țărani, morți și vii, caii vor ridica ale lor capete în bătaia vântului. Vor inspira aerul proaspăt, și vor vedea atunci în ochii minții veșnicele câmpii ce li se aștern dincolo de ziduri.

               Alți cai vor galopa fericiți, îmbătați de roua zorilor. Splendidele lor picioare se vor frânge însă, împiedicându-se de râturile porcilor ce scurmă între ruinele vechilor locuințe. Căutându-și boabele de porumb ce le amână pieirea cu încă o zi, cu încă o noapte, vor găsi doar monede de aur și argint pe ale căror fețe stau sculptate chipurile împăraților și regilor cocârjați sub povara coroanelor; încoronarea unui festin al hienelor și porcilor. Cu copitele, vor îngropa vestigiile în timp ce grohăie un imn al pieirii marilor cezari...

               Derzelas asculta cu neîncredere tirada profetului. Strângându-și mantia mai aproape de piept, el întrebă:

               - Mărite profet, Zamolxis, cel ce încununat de glorie de întorci din cea mai lungă călătorie, ori oare uiți că natura este eternă, ori crezi prea mult în pieirea acestei plăsmuiri a noastre, ce o numim omenire?

               Atunci, chipul profetului se schimonosi, ca și când ar fi fost apăsat de o povară prea grea de purtat. Mâinile sale pierdură siguranța ciomagului, și căzu în genunchi.

               - Văzând iminenta pieire, Soarele își va pierde forma sa astrală, iar binecuvântatul astru va deveni doar un contur fantomatic, aninat de imensitățile cerului ce l-a purtat atâția eoni... Conturul său va sta acolo, disperat pe un cer alb, sticlos.

               Acesta va fi cercul închis al cerurilor. Soarele, doar un biet contur... asupra căruia se vor apleca salciile plângătoare, în van însă. În van va fi jelania de pe urmă, când toate se vor apropia de sfârșit.

               Înnebuniți de oroarea ultimelor zile, oamenii se vor cățăra pe statuia ce-au clădit-o cu ani în urmă; vor construi schele și tot mai înaltă o vor ridica, spre a ajunge la urma Soarelui. Ochiul ei va fi însă un mare rift; mâna se va prăvăli peste caii ce vor alerga pe câmpie. Speriați de zgomotul căderii, porcii se vor ascunde înapoi în subsolurile ce le-au fost grajd, și vor lepăda aurul în vâltoarea furtunilor și a  vremurilor ce va să vină...

               Se ridică atunci Derzelas de pe tronul său. Dorea să creadă că profeția lui Zamolxis nu se va îndeplini, și că totul este o simplă plăsmuire. Cuprins de frică, se prăvăli în genunchi și imploră Soarele să-și întețească văpaia, salvând cetatea de la pieirea ce-i era scrisă în stânca grea a Kogaiononului. Împietrit, Zamolxis privea zeul jelind; spuse el atunci:

               - Nu disperați, ci ascultați cele ce vă spun: deși cetatea se va nărui iar corbii vor bântui ruinele falnicelor turnuri, în ochii monumentului văd copaci crescând. Pe degetele sale vor crește copaci, pe urechile sale vor crește copaci, pe brațele sale vor crește copaci, iar florile își vor găsi calea până în splina sa corodată de ani...

               - Ci iată-ne salvați oare? întrebă Bendis. Noi suntem măduva și trupul Pământului, iar peste noi va renaște o lume nouă... În melodiile harpei și flautului, vom dansa printre coastele unui uriaș, unui uriaș antropic, și îi vom mângâia oasele calcifiate... Și-n aceste noi tărâmuri ne vom plimba prin depresiunile ce odinioară au găzduit mări, în fața deșerticelor întinderi de sare ne vom cânta aleanul, iar copacii noilor păduri ne vor mângâia durerea și vor îngâna vocile noastre. Vor purta astfel cântecele noului Pământ peste veacuri și veacuri, până ce o altă omenire își va scrie în piatră condamnarea grea...  Ci deși cunosc că va pieri, eu voi săruta ochii acestei noi omeniri, ochii săi acizi, pentru că va fi și aceasta  parte din mine și din noi... Îi voi săruta fruntea, o voi binecuvânta cu toată înțelepciunea și dragostea ce trăiesc în mine, dar prevăd că și de această dată soarta va fi potrivnică.

               Zamolxis privi chipul zeiței și își încheie profeția, cunoscând dar că sub imensa greutate a copacilor ce vor crește până pe creștetul statuii, aceasta se va prăvăli, străpunsă de rădăcinile lor, devorată de ploile ce vor cădea. Atunci, pântecul său, în care au crescut flori, se va sfărâma și va elibera semințele ce au stat adormite într-însul. Iar mai departe, vederea profetului nu putea străpunge perdelele de întuneric...

               ... Se spune, în popor, că ceasul prevestit de Zamolxis se va adeveri la a treia jelire a buciumului, purtată din ecou în ecou de pădurile carpatine. Bătrânii mai povestesc deseori că într-adevăr, pe vârful muntelui Kogaionon, se adună cei mai înțelepți la sfat... În mâna lor șade soarta lumii. Și peste toți, domnește Zamolxis, însă buciumul șade la dreapta zeiței, căci în stânga-i șade spada veșnic ascuțită.

               Iar într-o noapte, ea îl ridică, apucându-l cu ambele mâini; spada-i zăcea agățată de brâu. Suflă atunci prima trâmbiță a Sfârșitului. Ecoul înfioră copacii, iar puținii ce-au avut urechi să audă s-au cutremurat și un grozav frig le îngheță fiecare os. 

Eroica 2015

Au ars trecutul, au ars tot

și-au luat cenușa și-au aruncat-o-n patru zări

și-apoi s-au privit în oglindă înainte să moară.

N-au văzut nimic.

Înalte, înalte și grotești s-au ridicat flăcările

îmbrățișate de noaptea ca o conștiință adormită

a unui popor obosit, trist și sătul

să-și numere în oglindă coastele după fiecare secetă,

sătul să adune resturile căzute precum ploaia acidă,

după festinul putredelor hiene, regii noștri supremi.

Au ars atunci și vechile coroane, aurul lor s-a topit

și-a curs în râuri pe asfaltul crăpat;

diamantele s-au agățat în gratiile canalizărilor,

iar noi ne priveam absurd reflexiile în ele,

noi priveam înfometați aurul scurgându-se în crăpături.

Și-am văzut atunci, în norii de fum

prin fina ploaie de acid cianhidric

cum eroii se nasc în infern și cum singuri

își cară prea devreme piatra lor funerară.

Și tot atunci, am văzut în norii de fum

prin fina ploaie de acid cianhidric

o dragoste fără seamăn, fără țărmuri

și-am înțeles că-n spatele coastelor carbonizate

bate-o inimă atât de vie...

Prin noapte, a străbătut glasul unui bucium

suna o chemare, o deșteptare,

iar ecoul tânguitor a răsunat în ziduri

în ferestre, în aerul rece

și-n sufletele amorțite.

S-a prăbușit apoi palatul, iar coloanele-i scheletice

au străpuns cerul însângerat.

De pe soclurile spinărilor arse,

amar judecau șobolanii îngerii de ieri,

amar în orele ce despart viețile de seri

dar n-au fost urechi să le-audă țipetele deșarte.

Peste vertebre calcifiate s-a născut o nouă speranță

și i-am căptușit aripile cu cenușa eroilor vechi și noi;

peste mări și orizonturi, ea lumina deșertul.

Între o dreaptă de stânga și-o stângă de dreapta

și-ntre ele foarte mulți morți, eroi

pe care nu mai știu cum să-i împart,

am crezut în ea; i-am ridicat imnuri și chemări.

Ne privim acum distorsionați în oglinzi murdare

dansând palizi și goi în muzica altor ploi

ce cad peste bravii, dragii noștri eroi.

Ascultăm imnurile false, intonate-n

alămurile lor de timp crăpate

și ne consolăm, bătrâni, copii, oameni noi

cu iluzii zbierate de strigoi.

Promitem, jurăm pe-un Dumnezeu în care nu știm să credem

că mâine vom fi alții, că mâine va fi altfel...

Și-am văzut atunci, peste norii de fum

dincolo de ploaia de acid cianhidric

cum stelele smulg cerului aurore

și le depun – coroane – peste mormintele timpuriu săpate.

Suntem acum iar singuri, singuri în liniște

și nu ne mai biciuiește nicio furtună, niciun viscol

nu ne mai taie respirațiile calde.

Fără morți să ne privească

fără furtuni să ne unească

ne plimbăm triști prin noapte

și ne-ntrebăm în tainice șoapte:

o să ne scufundăm în următoarea furtună?

22.12.2015

Halta

- Gata, pân-aici ne-a fost, zise șeful de tren, râzând ironic. Până mâine dimineață nu răzbim prin furtuna asta, și mâine doar cu mult noroc!

M-am uitat la ceas; era trecut de ora 22, iar viscolul nu dădea semne să se oprească, în ciuda prognozei optimiste anunțată la radio cu câteva ore mai devreme. Știam de la început că sosirea mea în acel mic sat transilvănean depindea de o mare de noroc, de care se pare că avusesem parte. Conform socotelilor mele, numărând opririle de până acum, trebuia să ne aflăm la scurtă distanță de halta satului, mai puțin de 1 kilometru. Așa că m-am ridicat de pe scaun, mi-am îmbrăcat jacheta groasă de schi, m-am înfășurat cu un fular imens de lână și m-am îndreptat spre ușă.

- Așa devreme ne părăsești? Avem căldură cel puțin încă vreo 5-6 ore, rămâi cu noi, tinere! Hai, că e comod aici, zise șeful de tren.

Mai eram doar 3 călători în tot trenul. I-am răspuns că următoarea oprire era și destinația mea, și că am să merg puțin pe jos; nu m-oi pierde așa ușor. Mi-a urat sărbători fericite, și a închis cu zgomot ușa în urma mea.

Mi-am aplecat capul, și, înfruntând viscolul, am început să merg spre haltă; de acolo, mă puteam orienta ușor spre casa părintească a unui bun prieten, acum transformată  într-o vilă comodă, numai bună pentru petrecerea sărbătorilor. Primele sute de metri, am avut drept reper stâlpii care susțineau firele de curent electric, însă aceștia virau brusc spre stânga la un moment dat, ori eu trebuia să-mi continui drumul înainte, spre dreapta, de-a lungul căii ferate. Puțina lumină care răzbătea de la câteva felinare răzlețite de-a lungul drumului devenea tot mai firavă, pe măsură ce vântul stârnea mai multă zăpadă, în vârtejuri colosale, care păreau a cuprinde toată depresiunea, tot cerul, tot universul...

Cu greu, am ajuns la haltă. De aici, aveam de mers 15 minute până la adăpostul casei de vacanță; 15 minute pe vreme însorită... M-am oprit în clădirea abandonată, să-mi încălzesc puțin mâinile și să îmi trag sufletul; înaintarea prin troiene a fost obositoare pentru mine, cu o condiție fizică și așa proastă și nedormit de vreo 30 de ore. Să fi trecut vreo 5 minute, când am verificat harta de pe telefon și am plecat spre destinația finală. Evident, nu mai aveam semnal, dar speram să nu am nevoie să chem ajutor.

Am plecat prin viscolul tot mai intens spre capătul celălalt al satului. Drept reper, urmăream sclipirile felinarelor, rugându-mă în sinea mea să nu cumva să se întrerupă alimentarea lor, căci atunci chiar aș fi fost pierdut. După câțiva pași prin nămeții care-mi ajungeau până deasupra genunchilor, am simțit o bruscă întețire a vântului, ca și când natura s-ar fi opus sosirii mele în siguranță. Vântul urla, gemea, și-n toată furia dezlănțuită, tremura un geamăt deznădăjduit, indescifrabil aproape în grozăvia vremii.

Să mai fi mers câteva sute de metri, când, brusc, o rafală m-a doborât. Cu ochii pironiți în albul fad al felinarului de deasupra, am înțeles că nu a fost deloc o idee bună să părăsesc adăpostul trenului. Înfruntând vijelia, m-am ridicat și-am pornit la drum mai departe. Când am căzut a cincea oară, am știut că e timpul să mă întorc la haltă, și de-acolo la tren. Încrezător în noua decizie, m-am întors și am pornit încet înapoi. Atunci, un copac a trosnit sec undeva în spate; a urmat o scânteie imensă, apoi beznă. Beznă totală, în care se învârteau, prăbușeau și ridicau în valsul demenței norii de zăpadă, în orchestrația stranie a vântului. N-am apucat să mă gândesc că o să mor; încercând să simt urmele adânci lăsate de mine în zăpadă, am început lungul drum înapoi spre siguranța relativă a haltei. Pe măsură ce mergeam, imaginea trupului meu, acoperit de zăpadă, mi se contura tot mai clară în minte, oricât încercam să lupt cu ea. Sfârșit ironic pentru cineva care găsea în ninsorile abundente singurele clipe de liniște adevărată.

Speranța dispărea cu fiecare pas; cu cât înaintam spre haltă, urmele deveneau tot mai șterse, până ce au dispărut de tot. Totuși, am continuat să merg orbește înainte spre locul de unde plecasem, părăsind falsa siguranță dintre pereții ruinați ai gării. Începusem să am halucinații, căci prin tot urletul furtunii auzeam limpede colinde și cântece de sărbători! Cântece care păreau din alte timpuri, reproduse de pe un disc de vinil din cine știe ce colț al lumii.

Mă întorceam în timp...

Când deja speranța părea pierdută, clădirea apăru brusc, profilându-se întunecată pe fundalul norilor grei. Cândva, fusese o gară impresionantă, retrogradată astăzi la un simplu punct de oprire. Construcția, ale cărei patru turnuri păreau a străpunge cerurile, fusese ridicată într-un stil neogotic de constructori austro-ungari. Mai mult târâș, am reușit să-i deschid ușa grea, și am intrat în holul care ducea spre vechea sală de așteptare. Poarta s-a închis grea în urma mea, și, nemaifiind nevoit să lupt cu rafalele de vânt, am reușit să-mi desfac rucsacul și să caut lanterna pe care o uitasem în el când plecasem. Am aprins-o, și, după ce mi s-au obișnuit ochii cu lumina, am căutat intrarea în sala de așteptare. Deși abia mă mai țineam pe picioare de oboseală, lacătul a cedat după vreo 2 lovituri, iar ușile s-au deschis larg...

...descoperind ochilor mei uimiți un brad uriaș, ornat cu sute de mici lumini clipitoare, care se reflectau în globurile de toate mărimile și culorile atârnate de crengile bogate. Dintr-un colț, un pick-up reda în fundal cântece vechi de Crăciun, iar pe fotoliile sălii stăteau câțiva oameni în așteptare. Convins că halucinez din cauza oboselii, frigului și efortului depus, m-am uitat la mâinile mele. Mănușile erau aceleași pe care le aveam când mă târam prin nămeți, iar rucsacul încă era acoperit cu zăpadă și gheață. Nu mi-am mai pus nicio întrebare.

M-am așezat greoi pe un fotoliu, trântind rucsacul pe podea. Dintre toți oamenii din sală, un bătrân s-a ridicat de pe scaun, și mi-a urat zâmbind bun-venit.

- Ei, nu știu ce va fi, dar noi, de-aici, nu mai plecăm. Pe viscolul ăsta aici rămânem!, adăugă el.

I-am răspuns salutului, și apoi l-am observat dispărând în penumbra holului  în care intrasem prima oară. Uitându-mă în jur, am constatat incredibila frumusețe a sălii de așteptare. Fresce ilustrând realizările feroviare ale țării ornau pereții, iar de tavan atârna un candelabru, ale cărui lumânări fuseseră înlocuite cu becuri electrice. Ferestrele mari erau aveau rame din stejar masiv, iar podeaua era din gresie colorată, în contrast plăcut cu fotoliile din pluș galben închis. Niciodată n-am bănuit ce frumuseți ascundea înăuntrul său clădirea dărăpănată, a cărei frumusețe de odinioară fusese știrbită de trecerea anilor, furtunilor...

În capătul opus al sălii, am văzut scările pe care se putea urca la etaj. Curiozitatea m-a făcut să mă ridic și să merg spre coridor, conștient că, dacă visam, noua realitate s-ar fi putut destrăma oricând, lăsându-mă în holul vechi, mirosind a mucegai, în care intrasem pentru a scăpa de furia vremii. Am urcat precaut, deși etajul era la fel de puternic luminat precum sala pe care o părăsisem, și m-am găsit în fața unui hol care se termina cu un balcon mic, care veghea asupra sălii de așteptare.

Șase camere se aflau pe acest hol. Am intrat în cea din stânga, iar podeaua a scârțâit trist sub greutatea pașilor mei. În contrast cu bogăția din sala de așteptare, dormitorul în care abia intrasem era sărăcăcios mobilat, având doar un pat, o noptieră mică și o oglindă spartă. Fereastra dădea spre sat; curios să văd dacă s-a mai domolit viscolul, am aruncat o privire prin sticla murdară. Nu am reușit să văd nimic, era ca și când peste geamul vechi cineva aruncase o pătură; am avut senzația incomodă că sunt prins într-o colivie aurită. De undeva, s-au auzit pași grei, și am auzit glasul aceluiași bătrân, repetând sec:

- Noi, de-aici, nu mai plecăm...

Nu am văzut unde stătea, însă am bănuit că se plimba și el pe hol, încercând să-și alunge plictiseala. Am intrat în camera opusă; aici era amenajată o bucătărie, iar în colțul de lângă sobă se afla o masă de stejar masiv, pe care erau împrăștiate numeroase hârtii și cărți. Pe un perete, lângă masa de lucru, se afla o oglindă mare, frumos lucrată. Suprafața oglinzii era acoperită de grăsime și funingine, iar rama aurită purta urmele adânci ale trecerii anilor. Prin fereastra întredeschisă intra aerul înghețat, și, din când în când, câte un fulg răzlețit. Am împins-o încet cu mâna; afară, stâlpii balansau în bătaia furibundă a viscolului, iar zăpada acoperise complet atât liniile de tren, cât și vagoanele staționate.

La început nu am observat că, la câțiva metri de clădire, se afla un om. Ghemuit, lăsat pe genunchi, înfrunta vremea cumplită fără a crâcni. În ciuda poziției umile, hotărârea și determinarea lui păreau a-l transforma într-un munte, ale cărui umbre lungi se târau pe zăpada de pe peron. L-am strigat, iar el și-a întors puțin capul spre mine. Plecându-și ochii și strângându-și mâinile mai tare în jurul pieptului, și-a reluat poziția de dinainte...

Am ieșit din bucătărie și am mers în balcon, de unde am aruncat o privire sălii de așteptare. Deși nu se schimbase nimic în poziția sau postura celor de jos, păreau mai bătrâni acum, priviți de sus. O simplă impresie, mi-am zis, în timp ce mă întorceam înspre scări. Camera de lângă mine nu era diferită ca mărime de celelalte, și mobilierul ei consta dintr-un singur birou, lângă care erau niște scaune. Privirea mi-a fost atrasă, din nou, de oglinda mare, în care se reflecta lumina unui felinar singuratic, învăluit de zăpadă. Atras spre geam de ciudata lumină, l-am văzut din nou pe același om, singur în mijlocul naturii dezlănțuite. Acum însă nu mai stătea încremenit împotriva vântului, ci părea a construi un zid din zăpada căzută în jurul său. Privind mai atent, am remarcat îndemânarea cu care își construia cărămizi din gheață și omăt, folosind o formă din lemn. Cărămizile erau așezate apoi cu grijă în zidul său împotriva viscolului... Fiecare rafală de vânt mușca din zid, îl zdrențuia, și ciudate reflexii roșiatice dădeau impresia unei sângerări izvorâtă din centrul de gheață al zidului. Ce l-ar fi putut împinge pe bătrân spre asemenea nebunie, ce traumă din trecut se manifestă astăzi prin construirea unui zid împotriva vântului năprasnic? L-am strigat de trei ori, însă, în afara aceleiași stranii întoarceri a capului, nu a avut nicio altă reacție.

- Vezi, ți-am spus, unii nu mai pleacă niciodată...

Nu auzisem pe bătrânul din sala de așteptare urcând, și nici nu i-am simțit prezența în spatele meu. Am tresărit și m-am întors spre el, însă acesta, anticipând reacția mea, continuă:

- Privește din nou. Uită-te cu atenție și vei vedea.

M-am întors încet, evitând a-l pierde pe moș din priviri; nu aveam încredere în bunele sale intenții. Jos, în fața bătrânului care-și ridica propriul zid, mai apăruse o siluetă: slabă, aproape invizibilă în furtună, cu părul alb dansând în vânt, femeia îngenunche și, cu o matriță identică, început să ridice un alt zid, perpendicular pe cel al bătrânului. Am privit câteva clipe, timp în care zidul ei fu gata, însă acesta nu oferea nicio protecție împotriva viforniței. Și-atunci, ea se ridică, și cu mâinile-i înghețate construi din omăt câteva păsări de o frumusețe incredibilă, pe care le înfipse în cărămizile de zăpadă. Aripile lor tăiau aerul înghețat, creaturile rămânând întregi, neatinse și frumoase. În același timp, zidul bătrânului își pierdea continuu din formă și din înălțime, devorat de colții iernii. Între cele două ziduri, fulgii dansau amețitor, ridicându-se în ample vortexuri spre cerul acoperit de nori grei, ca mai apoi să se prăbușească peste cei doi oameni, pătrunzând și în cameră prin fereastra întredeschisă.

- Nu le-o fi frig? întrebai eu, întorcându-mă spre bătrânul care rămăsese în cadrul ușii.

- Mai mult ca sigur că le e. Se au, totuși, unul pe altul; întreabă-te mai bine dacă are vreo importanță. Ei nu există... nu există așa cum crezi tu că există oamenii.

Neștiind ce să mai cred, m-am întors spre scena de afară. Văzând-o tremurând și înghețând în furtună, bătrânul îi întinsese mâna sa dreaptă. Mândră, femeia nu îi dădu acestuia mâna sa, însă, cedând frigului cumplit, îi oferi cealaltă mână, ocolindu-și trupul înghețat de viscol.

Stăteau unul lângă altul, îmbrățișați, un punct negru în albul vast și sufocant. Deși zidul părea trainic, cu fiecare secundă care trecea devenea tot mai slab, măcinat de viscol, și, din când în când, bucăți mari cădeau și ceea ce cândva fusese munca și arta unui om era spulberat, ofrandă nimicniciei. Construcția oscila în ritmul vântului care cu fiecare rafală sculpta o rană adâncă în omătul afânat. Ea se ridică încet, și mi-a părut atunci de o frumusețe incredibilă în lumina palidă a felinarului. Deși chipul îi părea împovărat de atâția ani, frumusețea străbătea dincolo de timpul ei trecut. Apucă matrița și, cărămidă după cărămidă, înălță zidul acolo unde vântul lăsase cele mai urâte rupturi. Apoi, construi păsări identice cu primele, pe care le întinse bătrânului; acesta le prinse pe zid, după care se ghemui alături de femeie, adăpostindu-se în spatele noii construcții.

               Uimit de scena al cărei martor fusesem, nu l-am auzit venind lângă mine. Bătrânul deschise mai tare fereastra, lăsând fulgii mari de zăpadă să intre în cameră. Privea și el pe cei doi, zâmbind ironic. Părea că așteaptă cu nerăbdare prăbușirea zidului, convins că structura va ceda, îngropându-i pe cei doi și lăsându-i apoi expuși, neajutorați. Atunci m-am hotărât să mă întorc în sală, să-mi iau haina și să ies lângă cei doi, pentru a încerca să-i ajut să-și țină zidul trainic. Cu un simplu gest, însă, bătrânul mă opri, și, privind mai departe în alb, mă simții obligat să mă întorc asupra celor doi. Cumva, am înțeles imposibilitatea de a le schimba soarta tristă.

Să mai fi trecut alte câteva minute, când ea se ridică, sprijinindu-se de umerii lui. Privea în întunericul care năștea noi și noi nori de zăpadă, și, din când în când, își ștergea chipul cu mâneca paltonului în care era înfofolită. Orbită de viscol, lovi din greșeală zidul cu vârful piciorului drept în timp ce se așeza înapoi lângă bătrân. Acesta nu văzu gaura apărută, căci privirea sa era întoarsă în dreapta, către ceva ce eu nu puteam distinge în întunericul greu. Sub forța viscolului, spărtura se lărgea tot mai mult. Moșul simți atingerea fulgilor care intrau nestăviliți prin crăpătură, și, tresărind, se întoarse spre femeia care încerca să acopere golul cu spatele ei. Aceasta încercă să astupe cu noi cărămizi, însă erau spulberate la scurt timp; fără să vadă chinul ei, moșul își reluă poziția și, pentru o clipă, mi se păru că încearcă să se ridice și să plece în viscol spre acel indefinit pe care-l privise adineauri.

               Zidul deja începu să se prăbușească în jurul găurii, iar zăpada o acoperea pe femeie. El se întoarse atunci, și, speriat, aruncă la nimereală parcă niște cărămizi în golul nesățios. Prea târziu se gândi să o caute pe cea care fusese alături, iar privirea sa nu o mai putu distinge în albul care deja acoperise tot. Chinuindu-mi ochii, am încercat s-o caut și eu, strigând mai apoi către bătrân, să-i arăt unde putea fi, însă aceasta dispăruse pur și simplu, ca și când n-ar fi existat. Neputând crede ce s-a întâmplat, moșul se prăbuși în zăpadă, și buzele sale au început să-i tremure, ca și când murmura ceva doar pentru sine. Își întinse mâna și rupse o pasăre de pe zid, strângând-o mai apoi în brațe, parcă rugând-o să-și ia zborul și să-i ducă privirile spre creatoarea ei; degeaba, creatura mută din brațele lui rămăsese nemișcată. Spre surprinderea mea, însă, cele înălțate pe primul zid își luaseră zborul și se mistuiră în văzduhul tenebros; o clipă, am văzut-o pe bătrână privindu-l pe moș, și am simțit reproșul din ochii ei, deși abia puteam să-i disting chipul. Păsările se învârteau deasupra ei, și ea dispăru în întuneric odată cu ele... Bătrânul încremenise lângă zid, apoi, în ninsoarea deasă, dispăru încet, acoperit de zăpadă, topindu-se parcă sub pătura albă.

               M-am retras de la fereastră, iar omul care stătuse nemișcat lângă mine o închise cu forță. Ieși pe hol, unde aprinse focul într-o sobă de teracotă. Văzând pâlpâirile flăcărilor, mi-am dat seama cât îmi era de frig, și m-am așezat pe jos, lângă el. Deși era cufundat într-o tăcere grea, zâmbetul său exprima atât ironie, cât și aparentă nostalgie, amintindu-și poate vremurile de mult trecute, din tinerețea lui.

               - Ce nebuni... mi-e milă de ei, am spus eu, sperând să-l scot pe bătrân din liniștea în care se afundase. Îi cunoști?

               Acesta privea în continuare în gol, dar confirmă mișcând aproape insesizabil capul. Sperând să înțeleg, am reluat fiecare scenă de nenumărate ori în capul meu... bătrânul care-și ridica singur un zid de zăpadă, superbele ei păsări, momentul în care s-au cunoscut, apoi dragostea lor, prăbușirea lor, pierderea ei, dispariția lui... Nimic nu se lega..

               Șirul gândurilor mi-a fost oprit de un șuierat prelung, care răzbătu prin tot urletul viscolului. Brusc, bătrânul se ridică și intră într-o cameră a cărei ușă fusese închisă până atunci. Urmându-i pașii,     l-am văzut trăgând energic câteva lungi bare care păreau a acționa, la rândul lor, niște mecanisme ascunse privirii. Din cuier luă o uniformă veche, frumoasă, apoi apucă o lanternă și coborî rapid scările. De la fereastră, l-am văzut stând mai apoi pe peron, făcând semne disperate cu lanterna către un tren, ale cărui lumini abia se distingeau în depărtare. Scrâșnind, acesta se opri în dreptul șefului gării, dar, spre surprinderea mea, nimeni nu urcă sau coborî din tren. Noi, de-aici, nu mai plecăm... Noi, de-aici, nu mai plecăm... Vorbele îmi răsunau în cap, căci ceea ce am considerat inițial ca fiind o glumă se adeverea tot mai tare, spre groaza mea, cu fiecare minut ce trecea.

               Așteptând întoarcerea șefului de stație, mi-am aruncat o privire într-o oglindă mare ce orna și această cameră. În afara bărbii ciufulite, aventura mea prin zăpadă nu lăsase vreo urmă vizibilă. Imaginea bătrânului ghemuit în spatele zidului său reveni brusc în mintea mea, și acum o vedeam clar, ca și când ar fi fost proiectată pe suprafața imperturbabilă a oglinzii. Apoi, apăru și ea, dar de data asta chipul îi era distorsionat, făcând-o să pară mai slabă, mai bătrână. Privirea sa se întoarse atunci spre mine, iar ochii ei calzi și frumoși încercau să-mi spună că știe ce urmează, știe de prăbușirea iminentă, știe că dispariția ei e aproape...

               Pașii grei ai șefului gării se apropiau, întrerupându-mi reveria. Mă găsi în fața oglinzii, în locul în care rămăsesem când el coborî să întâmpine trenul.

               - A venit de nicăieri și merge spre nicăieri, un tren pe care nimeni nu-l ia și care nu oprește în nicio gară, o fantomă născută de viscol... Nu mă lua în seamă, mai vorbesc și eu singur, că mi s-a urât cu viscolul ăsta și cu singurătatea, adăugă el când citi mirarea din ochii mei.

               Se întoarse și ieși din cameră, coborând în sala de așteptare. L-am urmat pe hol, însă în loc să cobor m-am întors în camera din care-i privisem pe cei doi. Zidurile încă erau acolo, neatinse, iar în jurul lor se formau troiene tot mai mari. Între ele, însă, am văzut-o pe ea, stând nemișcată, o apariție din cine știe ce vremuri apuse, adusă în realitatea mea de furtuna pogorâtă asupra întregii regiuni. Îmi amintea de cineva din trecutul meu, și pentru scurt timp am crezut că am mai văzut o dată această siluetă. Simțeam că mă întorc în trecut, în timpuri mai bune și mai prietenoase. Atunci, am văzut aceeași gară, sub un soare orbitor de sfârșit de iulie, iar pe banca fixată de un peron, stăteau cei doi; erau însă tineri, să fi avut 23-24 de ani... Fericirea, pacea pe care o resimțeau radia din chipurile lor, în timp ce el o strângea în brațe pe tânără. Aceasta adormise, însă se trezi când auzi șuieratul trenului pe care îl așteptau; când acesta opri, cei doi urcară în el, și i-am văzut ocupând niște locuri lângă geam. A venit de nicăieri și merge spre nicăieri...

               Un pocnet surd mi-a răpit vedenia, și am văzut că geamul, lovit de o rafală puternică, aproape rupsese zăvorul care îl ținea închis. Zidurile abia se mai distingeau. M-am întors spre hol, aruncând o privire oglinzii din cameră. Am învinuit oboseala pentru chipul îmbătrânit care mă privea din oglindă, convins că a fost o vedenie, și m-am retras pe hol, lângă sobă. Simțindu-mi picioarele amorțite, m-am gândit să mă întind câteva clipe în patul văzut în prima cameră în care intrasem, bănuind că bătrânul șef de gară nu avea a-mi reproșa nimic.

               Am ațipit imediat, dar somnul mi-a fost tulburat de amintirea celor doi. Fragmentate, imaginile curgeau într-o succesiune frântă, sacadată, ca și când aș fi privit un film proiectat de pe o bandă ruptă, peticită la întâmplare. Chipurile apăreau incomplete, însă, spre uimirea mea, începusem să mă simt cumva în largul meu în compania imaginii celor doi oameni. Povestea lor, deși tristă până acum, nu se terminase încă, nu se prăbușise odată cu zidul. Printre imaginile căderii lor, au început să pătrundă alte momente și clipe, din momentul în care cei doi se cunoscuseră...

Era toamnă, și el stătea rezemat de peretele gării, privind spre satul împrăștiat pe cele trei dealuri blânde, sorbind din când în când dintr-o sticlă de bere și fumând liniștit o țigară. Își întoarse puțin capul spre linie când auzi sosirea unui tren, însă nu se întoarse spre peron sau linii. Dintre toți oamenii care coborâseră din tren, el observă o tânără dezorientată, care trăgea cu greu un geamantan imens. Își oferi ajutorul, și aceasta acceptă, ezitând însă. I-am văzut mai apoi în toamna următoare, mergând unul lângă altul pe ulițele liniștite, inundate de un soare roșiatic la apus. Se plimbau spre vest, ferindu-și ochii de lumina încă puternică a soarelui ce apunea molcom între dealuri... Au dispărut, ținându-se de mână, în umbrele crescânde ale înserării.

               M-am trezit când auzii pe bătrân urcând scările vechi, după ceea ce-mi păru un somn de câteva ore. Ridicându-mă din pat, am verificat ceasul de mână - era aproape 4 dimineața, deci dormisem doar vreo jumătate de oră. Presimțeam că aveam să-i cunosc pe cei doi, că-mi erau mai apropiați decât am crezut inițial.

               Un fior rece mi-a străbătut corpul când am remarcat că oglinda de pe perete era spartă, fragmentată. Privindu-mă în ea, mi-am văzut chipul distorsionat de imperfecțiunile sticlei, însă am putut să disting ridurile pronunțate și părul cărunt, care se revărsa de sub fesul galben pe care nu mi-l dădusem jos până acum. Noi, de-aici, nu mai plecăm... Am refuzat să cred, și, pentru a-mi dovedi că e doar o iluzie, am căutat telefonul mobil în buzunar, l-am scos și mi-am făcut o fotografie – eram eu, cel tânăr, cel de toate zilele.

               - I-ai cunoscut? întrebă bătrânul, rezemat de cadrul ușii.

               - Încep să cred că da.

               - Vei înțelege mai târziu. Mănânci ceva? Vino în bucătărie, spuse el intrând în camera de pe dreapta holului și făcând semn să-l urmez.

               În timp ce el căuta prin sertare ceva de mâncare, m-am uitat puțin peste hârtiile împrăștiate pe birou. Între regulamente, instrucții și parcursuri, se rătăcise o fotografie alb-negru, datată în septembrie 1939.

               - Poți să o scoți dintre celelalte hârtii, încuviință șeful gării.

               Fotografia înfățișa doi tineri pe o bancă, undeva într-un parc. L-am recunoscut imediat pe ceferist, dar pe femeie n-o văzusem niciodată, și nu se afla nici în sala de așteptare. Pe spatele fotografiei cineva scrisese în grabă “întâia noapte de război”, referindu-se cel mai probabil la atacarea Poloniei de către nemți. Grijile războiului erau însă departe de cuplul zâmbitor, în acea zi frumoasă de toamnă...

               - S-a dus și ea. Era deșteaptă tare, avea o imaginație artistică și o cultură de invidiat... s-a pierdut în lume, a devenit precum ei - o fantomă, un punct între miile de puncte care viermuiau pe atunci în București... nu am mai auzit mare lucru despre ea de-atunci.

               Bătrânul râdea ironic, dar reproșul și tristețea din vocea sa străbăteau dincolo de aparenta atitudine ludică.

               - Și-am ajuns aici, prizonier în această gară, eu cu vocile din capul meu, țintuit aici de toate amintirile, de toate memoriile pe care nu le mai pot lăsa în spate.

               I-am revăzut pe cei doi. Ningea încet, cu fulgi mari, care li se agățau în păr și pe paltoane. De data asta, se plimbau împreună pe sub luminile multicolore ale unui bulevard larg, în preajma Crăciunului. În forfota de pe trotuare, cu greu i-ar fi putut observa cineva. O ceață densă, murdară se lăsă brusc peste cei doi, și trebui să încerc să mă apropii mai tare de ei. Smogul dispărea uneori, doar pentru a apărea și mai dens în funcție de cum îmi schimbam poziția. Și m-am apropiat tot mai tare, până ce am ajuns lângă el. Până ce aproape am devenit el. Și-atunci li s-au limpezit chipurile, și i-am întâlnit privirea ei, iar ea se uita în ochii mei, în timp ce o țineam de mână. Și-atunci am înțeles că îi cunoșteam pe cei doi lunatici din viscol, pe cei doi îndrăgostiți din toamna unui început, din vara unui apogeu, din iarna unei fericiri și din toamna unui asfințit. Un sentiment de pace mă cuprinsese, în timp ce pașii mei mă duceau spre un loc necunoscut, pe sub mulțimea de lumini care ornau bulevardul în acea noapte de iarnă, înaintea Sărbătorilor... Mi-am închis ochii, predându-mă râului care mă trăgea cu sine spre un punct abstract, un punct de fugă undeva pe boltă. Nu doream să mă împotrivesc în vreun fel acestei curgeri. După prea mult timp, liniștea de care fusesem privat îmi era oferită, și, mai mult, era concretă, ca și când ar fi avut o formă a ei, o voință și un scop! Pe lângă noi, trecu atunci un om purtând o uniformă de ceferist. L-am auzit șoptind, ca pentru sine, „noi, de-aici, nu mai plecăm...” înainte de a se pierde în mulțime. Un nebun oarecare, ca mulți alții din capitală. Am strâns-o mai tare în brațe și m-am pierdut în căldura îmbrățișării ei...

               În fața mea, din oglinda veche, acoperită de funingine și grăsime, mă privea un om bătrân, pe care îl cunoșteam deja prea bine. Aproape gemând de durere, mi-am smuls ochii din sticla nemiloasă, și l-am privit mut pe șeful gării.

               - Acum, că i-ai cunoscut, că știi cine sunt... mai poți pleca?

               Un tremur mă cuprinse, și îmi era imposibil să-l stăpânesc în ciuda autocontrolului meu. Și-am înțeles ceea ce încercase să-mi spună bătrânul șef de gară până atunci. Cum aș putea pleca din acest loc, atât de minunat, în care pășesc în trecutul atât de fericit, atât de bun? În care pot atinge ceea ce am fost, pot reveni, pot deveni... Unde să mă duc în viscolul crunt de afară? Cum să plec când, cu un simplu gest, îmi puteam oferi liniștea și pacea? Când mă puteam întoarce în orice loc și moment în care fusesem fericit, cum să-mi doresc să plec?!

               Din oglindă mă privea același bătrân care afară ridica un zid împotriva viscolului. Și atunci, străin de mine, cel lipsit acum de orice putere, un nou gând apăru. Eu, cel care mă văzusem tânăr cu puțin timp în urmă pe ecranul unui telefon, trebuia să plec. Unde, cum? Nu știam.

               - Chiar crezi că poți să pleci? spuse el, înțelegând gândul meu. Unde te duci? Ce să cauți altundeva?

               Îngrozit de aparenta imposibilitate a evadării, conștient de forța de dincolo de mine care mă ținea, am văzut cu ochii minții cum clădirea ceda unei forțe necunoscute, prăbușindu-se la pământ. Am coborât scările, iar șeful de gară nu încercă nicio clipă să mă oprească. Nu fugi după mine, nici nu mă rugă să rămân.

               Nu vreau să plec...

               Sala de așteptare era goală acum. Mi-am îmbrăcat geaca dintr-o mișcare, peste rucsac, și am ieșit în holul vechi, abandonat, tenebros, în care mirosul de mucegai plutea greoi prin aerul murdar. M-am împins cu toată forța în ușa veche, însă nu a fost chip s-o deschid. Lovind cu piciorul până ce durerea a devenit insuportabilă, am simțit pământul fugindu-mi de sub picioare. Auzeam încontinuu vorbele sale, Noi, de-aici, nu mai plecăm, și râsul său sinistru, ironic în nebunia chinuitoare, iar peste tot, un uruit ca de pietre prăvălindu-se de pe un versant... M-am întors spre cealaltă ușă, cea care dădea spre peron, și, luându-mi elan, am reușit să o sparg. Șocul m-a amețit mai tare, și m-am trezit prăbușit în zăpada adâncă, în timp ce de sus cădeau neostoit fulgii de nea. Am simțit o căldură stranie, fluidă, prelingându-se pe obraz până pe gât. De sus, de lângă geam, mă privea șeful de gară. Îl cunoșteam și pe el acum... Iar de la un alt geam, privea bătrânul care-și construise zidul. Privea, și râdea amarnic, râdea cu toată ființa sa, un râs malefic pe care nu-l puteam auzi, dar îl simțeam până în măduva oaselor. Bătrânul râdea tânărului, viitorul râdea de trecut, ceea ce va fi râdea de ceea ce a fost, fără milă, dar și fără speranță... Iar el a fost ultimul lucru pe care l-am văzut înaintea negurii.

Noi, de-aici, nu mai plecăm...

Noi, de-aici, nu mai plecăm...

Noi, de-aici, nu mai plecăm...

Noi, de-aici, nu mai plecăm...

Noi, de-aici...

              

***

               - S-a prăbușit!!! A căzut bătrâna gară! țipă o voce de femeie. S-a prăbușit!

               - A căzut din cauza viscolului, îi mai mult ca sigur! adăugă un alt glas.

               Lumina albă zorilor oferea privirii un spectacol dezolant. Lângă ruinele splendidei gări, stăteau câțiva săteni, neputând a-și crede ochilor.

               - S-a dus, s-a duuus... se auzi un glas tânguitor, ca un ecou patetic.

               Ninsoarea se potolise. Deși m-au văzut ridicându-mă din troiene, sătenii nu au reacționat în vreun fel. Lacrimi grele se prelingeau pe obrajii celor bătrâni, care-și aminteau gloria de odinioară a clădirii, care trăiseră enorma bucurie a întoarcerii acasă pe aceste peroane sau între zidurile de cărămidă roșie își simțiră inima tresărind la auzul trenului ce aducea acasă pe cineva drag.

               S-a dus, s-a dus și ea, odată cu oglinda înnegrită de cenuși, transformată în fărâme și îngropată sub moloz. În van, m-am dus în locul în care cândva stătuse bucătăria șefului de gară, și am început să sap frenetic printre cărămizile distruse. Speram să găsesc măcar un ciob, fie și cea mai mică sticlă rămasă din ceea ce a fost cândva... În van. În van... Fusese un vis. Cei doi nebuni, șeful de gară, sala bogat ornată de Crăciun, bulevardul, apusul, vara, luminile, oglinzile, zidul cu ale sale păsări, îmbrățișarea, căldura, totul doar un vis... Realizarea cruntei realități îmi pricinui o colosală tristețe.

               Mi-am ridicat privirea spre cerul acoperit de nori albi, implorându-l să-mi arate unde aș putea regăsi ceea ce fusese definitiv pierdut. Degeaba, degeaba când totul fusese un simplu vis... 

               - Ia, voi, priviți dar aci! ordonă un glas femeiesc.

               Fără să vreau, m-am întors spre femeie. Curios, m-am ridicat din genunchi și am mers spre locul în care se strânsese grupul de oameni.

Picioarele nu m-au mai putut susține când privirea a întâlnit zidul de zăpadă... m-am prăbușit lângă el, trecându-mi încet mâna peste penele înghețate ale minunatei păsări care se ivise din omăt. 

O primă încercare de a introduce absurdul în textele mele... așa, mai în spiritul sărbătorilor de iarnă!

The World Buries the Dead

Carved ghosts above the charred scaffold

that we eagerly built with our bone-hard belief

in who and how and why and what we sincerely loved,

that day, the world celebrated a new breath of life.

Unexpected it plummeted upon our shoulders,

the gigantic weight of this whirlpool of a nightmare

-our collective tragedy, the dawning of deaths to come.

The world glimpses the incoming death.

There are ghosts there, uneasily scouring their ashes,

searching for a last caress, the embrace of comforting slumber

searching for love in between our walls of putrid rattle.

The world carries the dead.

Behold the dreaded vultures soar above

in wide circles that wounded the sky and made it fall dead,

behold them ravage those who agonized before us.

The world carries the dead.

Hyenas lurk under every shadow, poisoned by fever,

their eyes bleeding, shredded by the abrasive desert sand

of this urban desert, the god they rose on dry stone.

The world buries the dead.

Watching, laughing, hideously grinning, the beasts

feed on the black hole that grows in us

-the all-devouring void left behind by those departed-

as the world buries the dead.

Like unfettered beasts, golden clad clerics

suck and devour tears fallen on ash and charred bones,

while planting the seeds that bear fruits of my nihilism.

The world buries the dead.

There is a great mass of bones, tonnes of bones

on which a palace stands crumbling in the growing tide

that brings deliverance on scarred lands.

The world buries the dead.

There is a tremendous roar, a yell to drown their screams

and walls crumble, and eyelids fall one onto the other

denying the darkness, too afraid of the light it might shed

when the world buries the dead.

Unto nothingness, some erect themselves as saviors

destined to bleed under our eyes’ ruthless scourge

for what nothingness nourished will only return to nothingness

when the world buries the dead.

Here we stand, in tearful remembrance, broken and shivering

too frail to not let the rapacious predators feed on our grieving hearts,

too weak to crumble the statues they erect on our spines,

as the world buries the dead.

Our mournful laments echo in the empty halls

a reverberation, a wicked vibration of our vocal strings

to which crazed clowns dance as if ablaze.

The world mourns the buried dead.

This endless November rain falls on our heads and feet

washing the filth that’s been plaguing our hearts

and leaving us clean and cold before their open graves

as the world mourns the buried dead.

Alone they went, their souls carried to the shores of a stellar sea,

united we rise against their requiem, united we stand

until no greater storm comes, leaving us alone. To fall apart, again.

The world buried the dead.

Still, the tectonic plates smash against each other

and the sun burns, one day closer to its great cold demise,

and the rivers run and irrigate the plains and hills and mountains,

and the world carries the dead.

Sculptorul

Îmi deștept zorii cei târzii!

În dimineața unei mult așteptate veri,

am ridicat dalta și ciocanul

și-am scornit din ars sol nou soclu,

crezând în putința de-a sculpta noi zei.

În pietroasă inimă de inert deșert,

sub miez de-absurd cer senin,

sculptez forma unei mărețe statui –

gloria timpului măcinat de grâna nisipului,

nimicului.

Sub arc de cer, cristal ars în ochi de sori,

înalț monumental monolit cioplit.

Șubredele schele freamătă de viața ce-o voi da,

ale sale unghiuri sfâșie fibra morții, nimicniciei.

Se-nalță spre cerul de sticlă,

ca și când ar vrea, ca și când ar fi crucială

străpungerea fiecărei țesături de nor,

manifestarea noii inimi față de bătrânele vene.

Între vaste dune aride, crește o oază,

o frântură de inimă veche și verde,

irigată de râuri siderale

ale miezului zvâcnind al Căii Lactee.

Se-arată Luna, cresc umbrele-nserării

cu blândețe zgârie piatra rece.

Îngăduie timpul grandioase monumente?

Vede ochiul de ceară al marelui Zalmoxis

poala muntelui ce-l voi a ridica?

Vede, oare poate el vedea?

Și-ar opri falnicul timp goana

printre infinitele drepte paralele al căror prizonier șade?

S-ar odihni dar vreun prea-mărit emir,

în umbra-ntinsă peste veacuri a sculpturii mele?

Vor curge râuri grele de mercur,

oază otrăvitoare în cruntul deșert?

Voi fi-ngropat sub lacurile noi,

ce s-or naște odată cu noii eoni ce-au să vie?

În pietroasă inimă de inert deșert

șade, sub ochi de cer ne-nvins,

oglindă grea de ape tremurătoare

ce susură aprig a dor și-a jale.

Fi-va cântul undelor pierdut peste zare?

Dar vor fi urechi să audă,

imnuri s-or ridica, îngânând cântul ce-am scornit,

căci toți își vor scoate din ochi

junghiul prafului de platină ce-acoperea soclul.

Mi-am deșteptat zorii cei târzii!

 All hail Breton!

Declin

Cădere a minții prin valurile de noxe,

plecare a capului sub greutatea aceluiași ideal,

înnăbușire a flamei în monoxizi de carbon,

decăderea creației, asfixiată între griuri.

Grandios declin adast-asupra largului bulevard,

umbra sa sufocând deopotrivă-n îmbrățișarea-i

bețivi, genii și nebuni, toți mari creatori,

oratori ai noului, prooroci ai viitorului.

Mărșăluiește, cântă-ți gloria putrezită

sub brațele Galateei, înecată-n ploi acide.

Declin în casele-nvelite de iedera uitării,

declin în drumurile luminoase, bătute

și răsbătute.

Cântă, trubadurule, cântă-ți imnul tău gol

sub lumina ștearsă, prăfuită, a unui apus întârziat,

cântă pereților de sticlă, oamenilor de sticlă

minților de cărbune ce se cred pur diamant.

Izbește, maiestate, cuvintele de vechiul fort,

și privește-l, uimit, cum nu se clatină.

Declin în cărămizile orașului, austeritate grea,

declin în smogul orbitor, rău nedorit,

necesar.

A ta poezie - un marș triumfător în onoarea

surdei, oarbei conformități ce n-o poți vedea.

Fiecare cuvânt - un râu de înălbitor,

fără sens, fără viață, fără moarte

precum o strașnică închisoare-purgatoriu,

ascunzând vederii false flori sublime.

Declin în florile ce răsar pe muribundul ogor,

declin peste tinere capete cu părul prea devreme

albit.

Înveșmântați în aur și mucegai de cel mai nobil soi,

vă-ncoronați regi, apoi vă strecurați cari și viermi

în putredele tronuri, sălașuri ale giganticei pierzanii.

Trădări, căci fiecare rege e prea bătrân, prea veșted,

iar tu atât de nou, de ireal de nou

încât ești precum poalele muntelui de vârstnic.

Declin în irisul albastru al noilor împărați,

funingine peste coroanele ușoare, dar nemeritat

de grele.

M-avânt în brațele unui dulce, sublim exil

peste ăst' veac al rătăcirii printre pagini albe,

departe de-al tău imn nebun, maiestate,

da, departe de-al tău imn al vidului, mărite voievod!

Zatocenie-n inimă nouă, în venele frumoase

ale furtunoasei revolte ce crește peste buruieni!

Declin în noua ta slovă, mort-împărate!

Declin în apa ce-o bei, preacinstite împărate!

Declin în nimicnicia ce-o crești, preafericite împărate!

Declin în apusul ce se-nalță peste turnuri, prea iubite împărate!

Proclam: 

înălțare a minții din jugul cețurilor prezentului,

ridicare a capului în suflul noului, preaslăvitului ideal,

aprindere a flamei sub noile brațe-ale Galateei,

ascensiune a noii creații, reflexia artei viitoare.

Prima parte a ceea ce va să vie, izvorul împotriva curgerii râului artei zilelor noastre.