Profeția

               Privind în ochi fiecare zeu, profetul înaintă încet spre centrul cercului. Mantia lungă, pătată de sânge, îi acoperea întregul corp, iar pașii săi scurți îl purtau spre destinația finală a lungului său drum prin tenebrele Haosului. Părea că plutește sub lumina lunară, rece și pură. Zeii îl priveau în tăcere, stând mândri pe tronurile lor de piatră, sculptate de vânt și ploaie în stânca dură a Bucegilor.

               Profetul se opri. Privi grav chipurile zeilor, închegate din carne atemporală, nepieritoare, apoi se uită spre cerul înstelat. Înfipse toiagul îndoit de povara călătoriei în pământul mănos și se sprijini în el. Își atinse cu mâna dreaptă rana adâncă ce-l înlănțuia de veșnicia celor fără de moarte, își îndreptă spatele și grăi:

               - Iată dar, că după ani de rătăcire prin câmpiile fără de margine ale Cerurilor, am ajuns între voi, cei al căror sânge îmi străbate venele... Mă închin acum în fața eternului ce-l privim, și-n fața nemărginitei înțelepciuni ce o citesc în ochii mărimilor lumii.

               Auzindu-i vorbele, Bendis se ridică de pe tronu-i gri și spuse, cuprinsă de un fior nedeslușit:

               - În visele mele, anii devin simple clipe iar vastele întinderi ale pământurilor le străbat prin câțiva pași. Se-ncheagă atunci în fața ochilor mei lucruri ce au să fie, dar și destine a căror împlinire nu s-a găsit încă.  Văd astfel nașterea noastră, nimicnicia ce leagă sorii în dans etern și supune stânca judecății aspre a timpului, văd râurile ce vor iriga noi vieți, noi speranțe și noi credințe... Gândul mi-a fost purtat până acolo unde fierb mările la Răsărit, sfâșiate de văpaia Soarelui, și apoi îndărăt până între ghețurile nemuritoare ale Apusului cufundat în sclipiri fade și întunecime. Veste despre venirea ta am primit încă de mult timp, și acum când s-a adeverit, cu bucurie întâmpin sosirea-ți. Mi s-a arătat în Răsărit chipul unui nou zeu, a cărui sosire sta sub semnul unei mărețe stele ce va răsări anume întru a sărbători nașterea sa, și acea stea lumina precum Luna întinderile deșertului cuprins de noapte. Este dar el cel ce va nărui, sortindu-ne unei eternități de rătăcire printre stele și ceruri ce nu sunt ale noastre?

               Profetul își deschise palma; sângele închegat deveni praf cernit peste ierburile mărunte. Privirea sa era pironită în negura eternului, dincolo de tot ce există.

               - Nu în Mările Răsăritene ne vom găsi noi cea mai grea încercare. Noul zeu, al cărui chip l-a întrezărit Bendis între razele solare va purta război împotrivă-ne, împotriva celor ce-și petrec veacurile în sfat. Ci războiul se va termina fără izbândă, și-atunci va ști noul născut durerea pierderii, va înțelege moartea și va sta cu noi în cerc, în acest loc unde timpul își oprește curgerea. Ascultați însă ce am a vă spune!

               Peste veacuri al căror număr mi-i ascuns de tenebrele Căii Lactee, oamenii își vor fi ridicat în deșert o falnică statuie. Și se va ridica ea mândră, zgâriind cu sceptrul său aurit azurul cerului ce noi l-am dat în dar omenirii... Se va ridica grotescul monument, iar oamenii vor dansa pieirea în hore absurde și-n valsuri ipocrite. Tot mai înaltă se va ridica statuia, parcă hrănindu-se din pizmă, parcă hrănindu-se din megalomanie, și atunci ne vom privi în ochi și vom vedea cum tot mai mici suntem. Dar va pica umbra ei peste glorioasa cetate, și astfel își vor răpi ei lumina Soarelui, iar doar umbra îi va mai veghea în fața năpastelor ce zac ascunse ochilor muritorilor de rând.

               Și stătu profetul încremenit, iar gândul său deveni una cu Universul, una cu Haosul în formare. Dincolo de lumi privea el, dincolo de sori, și deslușea cu greu misterul sfârșitului.

               - Iar când statuia-și va fi oprit hapsâna creștere, continuă el, va suna primul bucium. Ecoul său va purta cu sine veștejirea câmpurilor mănoase, acoperite de umbra creației de fier și piatră. Recoltele praf și neghină vor fi. Se vor întoarce atunci spre vechiul altar, spre cerurile ce le-au fost acoperământ, însă noi muți om sta, iar cuvintele lor de rugă vor fi purtate de vânt înspre nimicnicie. Ghețurile se vor pogorî asupra cetății, în frigul umbrei voinței de a fi divin, în această apoteoză a ereticilor și a nebunilor...

               Se va prăbuși dar în întunecime cetatea, iar atunci se va prăvăli și clepsidra în mare; apele saline vor eroda lemnul, iar nisipul ei se va vărsa în apele tulburi... Fiecare grână de nisip este o viață, o tragedie, o dragoste și o pierdere. Iar când apele își vor fi terminat munca lor, timpul va scăpa din închisoarea umană și va deveni un râu tumultuos pe al cărui susur dansează întreaga existență. Atunci, în ochii statuii va prinde rădăcină primul copac; își va înfige rădăcina în irisul de piatră, și se va ridica din ochiul său sterp de piatră și cărămidă.

               Lipsite de lumina Soarelui sacru, în umbra cetății vor pieri recoltele, deci apoi și animalele vor slăbi, și încet unele se vor stinge. Va cunoaște vechiul oraș foamea, sub sceptrul tiraniei unui colos de piatră pe care cetatea însuși l-a ridicat. Zidurile și turnurile se vor preface în ruine, a căror tristețe va fi îngânată de susurul râului. Poeții vor cânta această colosală pierdere, dar prea puțin vor înțelege ei din cele ce-s scrise în harta siderală. Pe ulițele pustii, caii vor alerga liberi, vor dansa în jurul lanțurilor ce i-au ținut sclavi atâtea milenii. Rumegând iarba ce crește între dalele argintate care au pavat odinioară drumurile suportând regi și regine, prinți și prințese, nobili și țărani, morți și vii, caii vor ridica ale lor capete în bătaia vântului. Vor inspira aerul proaspăt, și vor vedea atunci în ochii minții veșnicele câmpii ce li se aștern dincolo de ziduri.

               Alți cai vor galopa fericiți, îmbătați de roua zorilor. Splendidele lor picioare se vor frânge însă, împiedicându-se de râturile porcilor ce scurmă între ruinele vechilor locuințe. Căutându-și boabele de porumb ce le amână pieirea cu încă o zi, cu încă o noapte, vor găsi doar monede de aur și argint pe ale căror fețe stau sculptate chipurile împăraților și regilor cocârjați sub povara coroanelor; încoronarea unui festin al hienelor și porcilor. Cu copitele, vor îngropa vestigiile în timp ce grohăie un imn al pieirii marilor cezari...

               Derzelas asculta cu neîncredere tirada profetului. Strângându-și mantia mai aproape de piept, el întrebă:

               - Mărite profet, Zamolxis, cel ce încununat de glorie de întorci din cea mai lungă călătorie, ori oare uiți că natura este eternă, ori crezi prea mult în pieirea acestei plăsmuiri a noastre, ce o numim omenire?

               Atunci, chipul profetului se schimonosi, ca și când ar fi fost apăsat de o povară prea grea de purtat. Mâinile sale pierdură siguranța ciomagului, și căzu în genunchi.

               - Văzând iminenta pieire, Soarele își va pierde forma sa astrală, iar binecuvântatul astru va deveni doar un contur fantomatic, aninat de imensitățile cerului ce l-a purtat atâția eoni... Conturul său va sta acolo, disperat pe un cer alb, sticlos.

               Acesta va fi cercul închis al cerurilor. Soarele, doar un biet contur... asupra căruia se vor apleca salciile plângătoare, în van însă. În van va fi jelania de pe urmă, când toate se vor apropia de sfârșit.

               Înnebuniți de oroarea ultimelor zile, oamenii se vor cățăra pe statuia ce-au clădit-o cu ani în urmă; vor construi schele și tot mai înaltă o vor ridica, spre a ajunge la urma Soarelui. Ochiul ei va fi însă un mare rift; mâna se va prăvăli peste caii ce vor alerga pe câmpie. Speriați de zgomotul căderii, porcii se vor ascunde înapoi în subsolurile ce le-au fost grajd, și vor lepăda aurul în vâltoarea furtunilor și a  vremurilor ce va să vină...

               Se ridică atunci Derzelas de pe tronul său. Dorea să creadă că profeția lui Zamolxis nu se va îndeplini, și că totul este o simplă plăsmuire. Cuprins de frică, se prăvăli în genunchi și imploră Soarele să-și întețească văpaia, salvând cetatea de la pieirea ce-i era scrisă în stânca grea a Kogaiononului. Împietrit, Zamolxis privea zeul jelind; spuse el atunci:

               - Nu disperați, ci ascultați cele ce vă spun: deși cetatea se va nărui iar corbii vor bântui ruinele falnicelor turnuri, în ochii monumentului văd copaci crescând. Pe degetele sale vor crește copaci, pe urechile sale vor crește copaci, pe brațele sale vor crește copaci, iar florile își vor găsi calea până în splina sa corodată de ani...

               - Ci iată-ne salvați oare? întrebă Bendis. Noi suntem măduva și trupul Pământului, iar peste noi va renaște o lume nouă... În melodiile harpei și flautului, vom dansa printre coastele unui uriaș, unui uriaș antropic, și îi vom mângâia oasele calcifiate... Și-n aceste noi tărâmuri ne vom plimba prin depresiunile ce odinioară au găzduit mări, în fața deșerticelor întinderi de sare ne vom cânta aleanul, iar copacii noilor păduri ne vor mângâia durerea și vor îngâna vocile noastre. Vor purta astfel cântecele noului Pământ peste veacuri și veacuri, până ce o altă omenire își va scrie în piatră condamnarea grea...  Ci deși cunosc că va pieri, eu voi săruta ochii acestei noi omeniri, ochii săi acizi, pentru că va fi și aceasta  parte din mine și din noi... Îi voi săruta fruntea, o voi binecuvânta cu toată înțelepciunea și dragostea ce trăiesc în mine, dar prevăd că și de această dată soarta va fi potrivnică.

               Zamolxis privi chipul zeiței și își încheie profeția, cunoscând dar că sub imensa greutate a copacilor ce vor crește până pe creștetul statuii, aceasta se va prăvăli, străpunsă de rădăcinile lor, devorată de ploile ce vor cădea. Atunci, pântecul său, în care au crescut flori, se va sfărâma și va elibera semințele ce au stat adormite într-însul. Iar mai departe, vederea profetului nu putea străpunge perdelele de întuneric...

               ... Se spune, în popor, că ceasul prevestit de Zamolxis se va adeveri la a treia jelire a buciumului, purtată din ecou în ecou de pădurile carpatine. Bătrânii mai povestesc deseori că într-adevăr, pe vârful muntelui Kogaionon, se adună cei mai înțelepți la sfat... În mâna lor șade soarta lumii. Și peste toți, domnește Zamolxis, însă buciumul șade la dreapta zeiței, căci în stânga-i șade spada veșnic ascuțită.

               Iar într-o noapte, ea îl ridică, apucându-l cu ambele mâini; spada-i zăcea agățată de brâu. Suflă atunci prima trâmbiță a Sfârșitului. Ecoul înfioră copacii, iar puținii ce-au avut urechi să audă s-au cutremurat și un grozav frig le îngheță fiecare os.