-Iată,
am și ajuns la fosta haltă de mișcare a satului. Drumul ăsta întotdeauna îmi
pare lung tare, dar acum, cu matale, parc-o fost mai scurt... La vreo 5-600 de
metri mai încolo, puțin după acea curbă, începe și tunelul ăla blestemat.
Am privit în direcția în care arătase Ierohim, unde calea
ferată făcea stânga pe după un pâlc de copaci. Deși acoperită complet de zăpadă
și mărăcini, linia încă se putea urmări cu privirea, și se putea ghici traseul
ei. Ici-colo, se vedeau vechile bănci, pe care sătenii așteptau trenurile către
orașele principale ale țării, cu câteva zeci de ani în urmă. Acoperite de
zăpadă, păreau înghețate în așteptarea eternă a următorilor călători, a
următorului tren care nu avea să mai sosească.
-Haidem, dar, de vrei, să-ți arăt și tunelul ăla
nenorocit, zise Ierohim, și plecă încet, pășind pe lângă calea ferată. Mergea
puțin aplecat, însă mai degrabă din cauza ninsorii și a vântului domol care îi
arunca fulgii mari de zăpadă în ochi decât din motivul vreunei bolnăviciuni sau
a vârstei sale.
Fără să fie un om înalt sau foarte masiv, aspectul său
fizic era impresionant, reținând ceva din mândria și frumusețea vechilor
războinici, dar și din blândețea și bunătatea unui sătean român. Ridurile
adânci îi trădau vârsta, căci avea aproape 80 de ani, însă mergea cât putea de
drept, fără să-și sprijine corpul în cârje. Își purta barba lungă, până la
piept, iar părul său alb era în armonie cu ochii săi albaștri, reci, o
ciudățenie pentru acea parte a țării. Părea un arhaic zeu trac, pogorât în
lumea noastră...
-De 40 de ani n-a mai trecut niciun tren pe-aici, nimic,
dar linia încă a rămas întreagă, nu s-au furat nici măcar brațele semaforului
din haltă, nici cablurile macazului... Cum de se prezintă așa bine, Ierohime?
întrebai eu pe moșneag.
-Apăi le e frică să fure, de când cu blestemul și trenul
ăla de n-a mai ajuns niciodată la destinație, dincolo de Muntele Bătrânului,
căci așa-i zicem noi masivului străbătut de tunel. Le e teamă că dacă fură,
i-or ajunge cine știe ce rele din urmă... Mai amu vreo 20 de ani, zicea un om,
care-o recunoscut c-o luat dar din haltă niște becuri, să-și pună în casă, că
liniște n-o mai cunoscut de-atunci. Că nu mai știu ce visează, că își aude
vocea chemându-l în curte, în ceasurile nopții, și teamă-i e că n-o să aibă
liniște nici odată ce se va fi întins la odihnă. A fugit din sat, și cică la
oraș, unde s-o dus la fiică-sa, l-or mai părăsit coșmarurile și i-a fi mai
bine, ce știu eu... Dar ceva tot e cu ceastă linie.
Mă uit neîncrezător la chipul moșneagului, dar el era
neclintit. Pesemne, chiar se întâmplau ciudățenii în satul ăsta uitat aici, la
poalele munților. Oricum ar fi fost, eu îmi imaginasem altceva despre cum îmi
voi petrece Ajunul Crăciunului, și varianta mea sigur nu includea acel sat de pe lângă Olt, nici tunelul său... Mă trezisem devreme, și spre marea mea bucurie
am văzut că afară ningea în continuare, iar stratul de zăpadă se mărise mult în
timpul nopții. Hotărâsem să petrec ziua prin oraș, cu prietenii, și să mă
relaxez prin casă. Când să plec, primesc un telefon de la redacție, că au mare
nevoie de un om care să facă un articol despre cazul straniu al tunelului
blestemat, și că mă roagă mult... Am acceptat, și m-am urcat în trenul care mă
lăsa la vreo 7 kilometri de sat. Am parcurs restul drumului pe jos,
încălzindu-mă cu ceai fierbinte din termos și cu câteva guri de țuică. Ajuns în
sat, din casă în casă am întrebat oamenii, dar se fereau toți să vorbească.
Griji de săteni naivi, care încă mai cred tot felul de prostii... Până la urmă,
am dat de un om mai în vârstă, care m-a trimis spre casa lui moș Ierohim, unul
dintre bătrânii satului. Acesta s-a oferit să-mi arate tunelul, halta și să-mi
spună poveștile pentru care fusesem deranjat de șeful redacției...
-Am ajuns la semaforul dinaintea tunelului, zise
bătrânul. A rămas așa din ziua aia, de când n-o mai ajuns acel tren... la fel,
interzice depășirea sa, deși am mers și eu și alții prin tunel, și nu mai e
nimic rămas pe-acolo. A rămas așa, pe roșu, cum s-ar zice...
Mi-am amintit că, la câțiva ani după misterioasa
dispariție a trenului personal 82, de la București a venit o comisie, care a
investigat cazul și a oferit un răspuns. Trenul ar fi fost distrus de o bombă
rămasă din război, aflată pe o linie moartă pe care ar fi intrat și personalul,
ca urmare a defectării unui macaz... Supraviețuitorii exploziei inițiale au
murit de foame sau frig, și au fost mâncați de vietățile pădurii sau au rămas
sub zăpadă, și astfel nimeni nu i-a găsit. L-am întrebat pe bătrân de ce mai
crede că trenul a dispărut, și că ceea ce a aflat comisia e greșit.
-Fi-re-al dracului de nenorociți, cu comisia lor, că
și-or bătut joc de mine și de cei ce erau pe-atunci bătrânii satului! izbucni
Ierohim brusc. Ne-o umilit, că suntem țărani proști și că nu știm nimic, credem
toate basmele și poveștile! Că ne-or găsit locomotiva distrusă și vagoanele
rupte de explozie și alte și alte baliverne. Am plecat singur, într-o vară,
spre acea linie moartă dar și-am văzut și ruinele și tot. Degeaba i-am sunat la
București, de le-am zis că aia-i altă locomotivă, cu altă serie, ba chiar și
alt model. Că vagoanele nu sunt cele care-or format atunci personalul 82, ei nu
și nu, că experții lor or sunat la depouri, și că muncitorii de-acolo or
recunoscut ei vagoanele... pe naiba, că nici n-or trecut prin sat vreodată să
vadă ei! Eu am fost însă acolo, și-am pus mâna pe plăcuțele locomotivei, nici
măcar modelul nu corespunde, apăi numărul!
Părea credibilă povestea moșneagului, care, mai apoi, a
adăugat că ce găsiseră era un tren distrus de sabotorii comuniști în război,
care au măcelărit apoi fără milă toți călătorii, că așa făceau comuniștii în
general... Ierohim își amintea că era tânăr, abia scăpase de armată datorită
unei răni când a avut loc acea crimă. Toată lumea din sat știa cine o făcuse,
dar, de frică, nu au spus nimănui...
Ajunsesem deja la tunel, iar vântul se domolise brusc. În
jur, zidurile de stâncă formau un adăpost în jurul nostru. Bătrânul devenise
abătut, și privea în gol fără să mai zică ceva. Eu notasem câte ceva din cele
ce-mi spusese în carnetul meu, deși abia puteam scrie cu mâinile înghețate.
L-am întrebat dacă avea pe cineva drag în acel tren, însă el nu a răspuns. Am
observat că i se umeziseră ochii.
-Pe soția mea... răspunse Ierohim, în șoaptă. Plecase la
oraș, să ie ceva, cu ceva zile înainte de Crăciun, și nu s-o întors
de-atunci...și eu o tot aștept, uneori în gară, alteori aici... și s-aude uneori șuierat de tren, dar ei or
zis că-i doar vântul printre stânci...și e greu, când știi că nu-i așa.
Ierohim tăcu, și din tăcerea sa am început să-i cred
povestea sa. Să crezi că poți explica tot în lume e absurd. Poate că are
dreptate, căci altfel nu ar fi așteptat el 45 de ani la rând...
-Știi, tinere, mă-ntreb dacă fantomele pot plânge
vreodată. Dacă simt anii, dacă simt ce ne doare pe noi, ce nu ne doare ci ne
fericește...și ce vedem noi...și ce simțim. Dacă știe c-o iubesc încă sau că o
aștept pe banca aia, din haltă...
Ca să-l consolez, i-am răspuns că trebuie să simtă. Că nu
se poate altfel, și că ea-l veghează de oriunde o fi. Iar el, Ierohim, mi-a
răspuns încet, blând, că ea nu e moartă și că e undeva, vie. Și că speră ca de
ajunul acestui Crăciun să-i dea un semn, orice.
-S-o întâmplat cu vreo zece zile ‘nainte de Crăciun. Am mers cu ea în haltă, și-am ajutat-o dar să se urce în acel tren, personalul
82. Apoi o plecat trenul, și eu m-am întors acasă, să termin de strâns lemnele
pentru zilele ce-aveau să vie. Spre noapte, aud prin sat oameni, că să mergem
la gară să vedem ce s-a întâmplat, că așa ceva n-or mai văzut și auzit... Fără
tragere de inimă, am plecat spre haltă, crezând dar că n-or văzut nimic și-au
mai scornit vreun basm. Acolo era un marfar staționat, la semaforul
tunelului... Impiegatul încerca să-l schimbe, să indice liber marfarului, dar
nimic, nu mai putea să-i facă nimic. Or mers dar oamenii prin tunel, și l-au
străbătut cap-coadă și n-or văzut nimic. La ieșire, însă, nici paznicul nu
văzuse trenul, dar or presupus oamenii că era adormit sau beat... Și-atunci s-o
dus impiegatul la mecanic, și i-o dat ordin să circule încet tare prin tunel,
cu mare grijă, și-o plecat marfarul. A ajuns cu bine la destinație, dar
mecanicul o fost internat imediat la nebuni, că cică tot vorbea de ceva mase
imense, negre din univers de-absorb și lumina, și mai zicea că mai sunt și alte
universuri, că le-o văzut el, și că liniile paralele se întâlnesc într-un
punct, și tot felul de astfel de nebunii. Și le credea, era convins de ce-o fi
văzut... L-or externat după câteva luni și l-or pensionat apoi după alți ani,
în care a continuat să ducă trenuri peste tot, fără vreo altă problemă... Și
oamenii s-or speriat grozav și n-o mai mers nimeni cu trenul pe-aici, de
mergeau goale vagoanele, și nici mecanicii n-or mai vrut să treacă prin
tunel...și odată ce linia cealaltă, de ocolește pe la vreo 15 kilometri
de-aici, o fost gata, asta s-o-nchis jos, în ramificația mare. Dar încă se aude
șuierat de locomotivă, dacă știi să asculți și să auzi...
Rațiunea mea de om crescut la oraș îmi spunea că sunt
banale închipuiri, dar încrederea și pasiunea cu care Ierohim îmi povestea
toate acestea mă făceau să cred că, poate, are dreptate. Avea ceva special
acest moșneag, ceva arhaic, uitat undeva în el, ceva ce ieșea la suprafață în
lungile sale tăceri. Dădea impresia că știe mult mai multe decât spune, lucruri
pe care nu le mai putem înțelege noi. Brusc, din tunel se auzi ceva, un șuierat
distant, parcă din alt timp.
-Pricepi acum, tinere? Nu sunt doar povești.
Nu știam ce să-i răspund. Nu doar că detest să mi se
arate că am greșit în așa ceva, dar brusc mi se făcuse frică. Bătrânul, statura
și portretul său, tunelul pustiu, întunecat, semaforul rămas de 45 de ani în
aceeași poziție, și liniștea grea din acest loc, nimic nu părea în regulă. Pe
cât îmi doream să fug, pe atât doream să stau să-i fiu alături lui Ierohim, să
nu fie singur iar în Ajun, și mă împingea și curiozitatea tipică orășenilor.
Simțeam că mai e ceva de spus, de văzut…
-Se zice că, pe vremuri, muntele ăsta-i fu sălaș lui
Zamolxis. De-asta îi mai zicem noi Muntele Bătrânului. Multe lucruri s-au
petrecut aici, au mai plecat unii după lemne în nopțile lupilor, în ajunul lui
Sf. Andrei, și s-or întors jurând c-or văzut un om mai bătrân ca lumea,
bântuind prin pădurile astea. Eu nu cred asemenea lucruri, căci nu așa se arată
Zamolxis, și el demult nu se mai arată oricărui muritor. Dar el încă mai vine
aici… e la fel de viu ca atunci când oamenii l-or vânat, oamenii noului zeu de
la răsărit. Nu l-am văzut în trup închegat, dar îl simt în fiecare copac, în
fiecare stâncă a acestui munte, în fiecare susur al pârâului ce trece prin
partea alaltă a satului. Deși abia mai văd la distanță, ochii mi-s mai ageri ca
oricând, și îl pot vedea ușor când vrea să mi se arate.
Legendele vechi nu pot fi adevărate, mă gândeam în sinea
mea. Sunt atât de vechi că pur și simplu nu mai pot fi crezute. Când priveam
însă în jur, pădurea din spate, zidurile de piatră din față, vechile redute
despre care se cântă în folclor, începeam parcă să-l cred pe Ierohim. Zamolxis ar putea fi viu, el și toți zeii
bătrâni, primordiali ai lumii…
Un nou șuierat mi-a întrerupt șirul gândurilor. Ierohim
tresări, și apoi se posomorî.
-Amăgiri, căci trenul nici intră, nici iese vreodată din
tunelul ăsta blestemat. Zamolxis mă înșală. Îmi pare rău că nu-l mai poți
vedea, nu doar tu, ci toți cei ca tine. Că ați uitat de munți, de stânci, de
păduri, că toate astea nu vă mai vorbesc nimic, că apele reci nu vă mai cântă…
eu nu mai stau mult pe aici, o să plec să cutreier munții alături de ei, de
bătrânii zei, până ce vor desface pământul și muntele și l-or face cu altă
plămadă. Dar nu voi pleca fericit, cât încă o mai aștept nu voi mai cunoaște
pacea…
Fără să gândesc, fără să-mi amintesc că mă îndoiam de
ce-mi zicea Ierohim, i-am spus doar că o va întâlni azi, că oamenii se
regăsesc, uneori, în Ajun… Vorbele nu au fost însă ale mele, căci, în sinea
mea, m-am mirat și eu de ce i-am zis.
Și-atunci se auzi al treilea șuierat, mai puternic de
data asta. Moșneagul se îndreptă brusc, și privi adânc în întunericul
tunelului:
-Privește și tu, tinere, acea sclipire din inima
muntelui!
M-am uitat în tunel, dar nu am văzut nimic. O fi început
să delireze bătrânul, mai ales că recunoscuse că la distanță nu prea vede.
Și-atunci, am auzit încă un șuierat, prelung și puternic. Deja eram convins, nu
mai putea fi vântul care se domolise complet în orele petrecute lângă tunel. Am
zărit și eu sclipirea din tunel, iar frica m-a împietrit. Am căutat în palton
pumnalul de care nu mă despărțeam mai niciodată, și l-am tras din teacă,
terifiat de ceea ce va ieși din tunelul abandonat de peste 40 de ani. Ierohim,
văzând asta, îmi luă mâna și mă strânse, până ce am lăsat pumnalul în mâinile
sale. Convins că se termină totul, m-am uitat spre cer, căutându-l acolo pe
Zamolxis, Dumnezeu, Odin sau orice altă divinitate m-ar fi putut salva acum…
Trenul ieși din tunel, scrâșnind odată ce s-a înscris în
curbă. Ierohim fugi spre gară, cu o ușurime incredibilă pentru un om de 80 de
ani. L-am urmat cât am putut, însă alerga prea repede.
Am căzut, dar el nu s-a oprit să mă aștepte. Abia în
haltă l-am prins din urmă; strângea în brațe o femeie care părea să aibă vreo
30 de ani, însă Ierohim se schimbase. Mut de uimire, am privit cum, după ce
și-a retras brațele din jurul ei, părea a întineri. Deși avea aceeași barbă,
aceeași statură, chipul său se schimbase. Iar ea îmbătrânea, treceau anii ei în
minute, acolo, lângă linia pe care se oprise trenul. Ceilalți oameni coborau,
dispărând în întuneric; pe ei nu-i așteptase nimeni.
Ierohim s-a întors spre mine, chipul său radiind de
fericire.
-Se pare că așteptarea mea s-o terminat. Curând, vom
pleca amândoi cu zeii, iar aceștia au vorbit prin tine. Mulțumesc, căci eu
doream să mă întorc, să plec acasă, dar tu m-ai ținut acolo, la tunel, iar ea
s-a întors… Bucură-te, căci tu ești al doilea muritor care l-a văzut viu,
închegat, pe Zamolxis.
Într-adevăr, în lumina difuză a serii, se vedea o siluetă
pe munte, un moșneag sprijinit într-un toiag care privea asupra pădurilor…
Ceva drăguț de Crăciun.
