(sau de la Roșia la Pungești)
Ani grei au trecut peste morminte,
pășind prin praf de sticlă și cristal,
zgâriind povestea timpului în piatră seacă;
sunt 24 de toți.
Au lăsat în urmă grandioasă citadelă,
inexpungabilă vitregiilor sorții și naturii;
cetate, clădită cărămidă peste cărămidă
din speranță, decepție, minciună și letargie.
Sunt patru ziduri megalitice, vestigiile Imperiului
demult dărâmat, însă, pare-se azi, perpetuu înlocuit
cu reflexia-i distorsionată-n oglinzi convexe.
În cetate, se ridică laolaltă
noi biserici, pe temelia noilor jurăminte
încununate de noi așteptări, iar peste toate
tronează suprem noi decepții și noi minciuni;
diamante peste inelul somnolenței naționale.
În spatele zidurilor, aproape nevăzută, însă,
sclipește flacăra de lângă butoiul cu pulbere,
și crește tot mai mare:
de la Roșia la Moșna, până la Pungești
un neam sătul de jocurile prostești.
Tresărirea în marea de letargie vindecătoare.
Strălucește flama, stinsă, între catedrale
(și ruine) de spitale, pe străzi și baricade...
Între cele patru ziduri, un alt război începe:
bravadă șoptită pe ascuns sub lumina iernii,
acte de curaj mărturisite mătăsurilor somnului,
sfâșiindu-le fina textură;
ochii de ceară se topesc, eliberând vederea
și proclamând ridicarea marii tiranii.
Reclădi-vom din ruinele catedralelor
noi zori ai înțelepciunii și-ai puterii,
distrugând monumentele grandiosei deziluzii.
Reclădi-vom monumentele în noi înșine
și prin noi înșine,
făurind din ape cianurate propriul nostru destin.
Iar războiul naște noi eroi
cu aripile grele de noroi,
bieți strigoi
obosiți, amăgiți și goi.
Iar noi jurăminte iau formă
sfâșiind oricare preexistentă dogmă
lupta eroică, nouă normă,
eradicând vechea formă.
