Fulgii de zăpadă cădeau încet spre pământ în acea noapte de 24 decembrie. Orașul de câmpie se trezise la viață, iar pe sub luminile multicolore se perindau oameni încărcați cu fel și fel de pachete, lovindu-se de cei ce se plimbau agale pe sub ninsoarea blândă. Din difuzoarele montate în centru, răzbătea muzica de sezon, distorsionată din cauza volumului dat prea tare.
El se plimba liniștit printre oamenii grăbiți, iar fulgii i se prindeau în părul lung și negru, topindu-se apoi. Cufundat în gânduri, părea a nu lua seamă la forfota din jurul său. De după o mașină, niște adolescenți au încercat să-i cânte un colind, oprindu-l din drumul său spre nicăieri. El trecu printre ei, împingându-i, ținând strâns pumnul în buzunarul cu portofelul, după ce simțise cum e căutat în buzunarul drept de bani. Grupul se luă după el, înjurând și blestemând, dar renunțară, căci de după un colț apăru o mașină de poliție.
Iar el se plimba liniștit mai departe, ca și când nimic nu se întâmplase. Trecu pe lângă o brutărie, unde se gândi să se oprească, îmbiat de mirosul cozonacului cald. Intră, cumpără o felie și se așeză la o masă. Se uită în jur, parcă așteptând ceva, ceva ce nu era nicăieri de găsit. Se simțea mai singur ca niciodată, și, uitându-se la oamenii de afară, la fețele pe care le recunoștea, se întrebă cum poate fi așa singur când e înconjurat de oameni. Și totuși, niciodată nu se simțise așa abandonat, deși de mai bine de doi ani și jumătate plecase pe drumul acesta, care-l dusese departe de tot ceea ce iubise, făcându-l să sacrifice atât de mult. Iar toate sacrificiile le făcuse fără să clipească aproape, fără niciun regret ulterior, păreri de rău cuprinzându-l doar când se simțea uitat de lume. Iar acesta era al treilea Ajun pe care urma să-l petreacă în compania unui pahar de băutură fină, în garsoniera sa din centrul orașului. Singur, doar cu gândurile din alte vremuri.
„Și dacă aș muri, ar ști cineva? Poate da, dar mai degrabă nu. Încep să cred că, încet, voi înceta să exist pentru oricine am contat în viața asta." Se cutremură la acest gând, și scăpă cozonacul rămas pe masă. Nimeni nu observă când ridică felia și ieși grăbit din brutărie, punându-și puțin pe un ochi pălăria sa largă, neagră, de iarnă. Alunecă pe pragul de gresie, însă reuși să-și recapete echilibrul la timp. Respinse cu un gest dur doi tineri care cerșeau pe trotuar, iar unul din ei își scăpă un iPhone din buzunar. Și-l ridică, înjură și continuă să cerșească.
„Trebuie, trebuie să-mi găsesc o cale spre casă, spre casa mea. Măcar azi, dacă în toate celelalte zile ale anului nici n-am încercat să o caut." Acesta era singurul său gând în timp ce traversa piața centrală, mergând spre gară. Deși nu știa unde ar trebui sa meargă, spera doar să poată urca intr-un tren, oricare i-ar fi fost destinația.
Intră în clădirea gării, trecu de uriașul brad de Crăciun din centrul clădirii, și se uită la ceas. Deși trenul său nu avea nicio destinație, știa că pleacă întotdeauna la timp, iar în această noapte de Ajun, nu dorea să-l piardă. Se îndreptă spre un peron, și se așeză pe banca acoperită de zăpadă. I se făcu frig și se ridică, rezemându-se de unul dintre felinare. Se uită la dreapta, și în acea clipă, i se păru că linia de tren se întinde spre un infinit amăgitor, pierdut undeva în alt timp. O urmări cu privirea până ce i se păru că se pierde în ceață, dar și în amintire.
Atunci, începu să se gândească la tot ce-a fost. Își aminti vag cum era Ajunul în alți ani, când avea prieteni buni, și când îl mai petrecea cu familia sa. Cu greu, își aminti chipul mamei sale, în timp ce gătea cozonacul și fripturile pentru a doua zi. Întotdeauna îi plăcuse ziua de Crăciun, când se aduna în apartamentul lor întreaga familie, cu mătuși și unchi, când veneau și verișorii săi și sora sa mai mare. Reuși să aducă în fața ochilor chipul tatălui său, întotdeauna vioi și zâmbitor de Crăciun. Iar apoi, începu să revadă chipurile prietenilor săi, și își amintea cum petreceau toată noaptea dintre 25 și 26 decembrie.
Dar acum, nu mai era nimic. Nimic, nimeni, nicăieri. Chipurile celor cunoscuți se evaporară, și se găsi din nou pe acel peron, singur. Și, pentru prima oară când se gândea la ce a fost demult, o lacrimă i se scurse pe obrazul înghețat. Și urmară altele.
-Trebuie să-mi găsesc o cale spre casă...trebuie, dar cum? gândi el cu voce tare, tremurată, privind la linia care se pierdea undeva, unde cerul întâlnea pământul.
-Găsește întâi calea spre tine și apoi pe cea spre casă...
Tresări la auzul acestei voci, căci era sigur că nu mai era nimeni pe acel peron. Totuși, lângă el, era o siluetă neagră, cu capul acoperit de o pălărie largă, gri-închis. Din cauza umbrelor aruncate de felinar, nu îi distingea trăsăturile feței, însă și-a dat seama că era un bărbat scund, dar oarecum robust.
-Cine ești, când te-ai apropiat de mine? Nu erai mai înainte aici.
-Ba am fost dintotdeauna, dar nu m-ai văzut. La fel cum nu ai văzut alți oameni și alte lucruri din viața ta, zise bărbatul de lângă. Vocea îi părea apatică, lipsită de viață, însă parcă purta o căldură ciudată, veche, foarte veche.
-Și totuși, cine ești? întrebă el, oarecum speriat.
-Îți vei da seama, doar așteaptă ce-a de-a noua oră a amiezii, răspunse bărbatul. Atunci, vei realiza, și poate vei găsi o parte din calea spre casă... Ai încărunțit în toți acești ani, deși abia ai 27 de ani.
Nu schimbară nicio vorbă timp de alte cîteva minute, apoi tânărul sparse tăcerea, deja apăsătoare.
-Cred c-am iubit-o.
-Te minți singur, la fel ca-n alte dăți, răspunse silueta.
-Am iubit-o la fel de mult cât mi-am iubit drumul ales. Am iubit-o! zise el, neștiind de ce spune aceste lucruri unui străin. Totuși, ceva îi spunea că străinul de lângă el e cineva cunoscut și pierdut de mult.
-Și-atunci, de ce ai plecat, de ce ai renunțat la tot? Fiindcă n-ai iubit-o. Fiindcă singura ta dragoste a fost ceea ce ai vrut TU să faci. Oricât de amară și de crudă a fost. Și-ai greșit, și te-ai mințit mult. Și încă o mai faci.
-Am iubit-o, sunt sigur de asta! răspunse tânărul.
-O iubești, de asta poți fi sigur.
-Și dacă e așa, e prea târziu acum...
-Ai rănit mulți oameni la viața ta, dar acum s-ar putea ca cea mai mare rană dintre toate să ți-o sculptezi în propria ta inimă, care încă mai e vie. E alegerea ta, acum. Nu te minți și acum, și fă ce vrei să faci. Ce simți că trebuie să faci.
-Nu mai am ce. E târziu acum, azi.
Tocmai atunci, marele ceas din turnul gării bătu ora 8 și jumătate. Ecoul bătăii se auzi câteva secunde, apoi se stinse.
-Mi-e frică. Mi-e frică de mine, de ce sunt, de ce am fost, de ce voi fi...
-Și mie mi-e frică de ce poți fi.
-N-am ce face...Nu mai e timp.
-E ultima ta șansă. Mai ai doar câteva ore. Ai întârziat 2 ani și 8 luni. Mai ai doar câteva ore... Ai să întârzii și acum?
-E atat de puțin timp...
-Dar ăsta e timpul tău. Al meu însă, a trecut...s-a terminat.
-N-am să mai găsesc nimic, șopti tânărul.
-E alegerea ta, dar nu mai șovăi. Poți îndrepta măcar una din multele tale greșeli, și poți răscumpăra ce ai sacrificat. Parțial doar...
Chiar atunci, un tren intră în gară. Privind la el, se întrebă dacă totuși să mai urce.
-Și totuși, cine ești?
Tânărul nu primise niciun răspuns, și se uită în jur. Bărbatul de lângă el nu mai era acolo. Se uită după el, dar nu îl văzu, și fu cuprins de un frig cumplit. Trenul opri, iar ușa unui vagon se deschise în fața tânărului. Tremurând, se urcă înăuntru, și se duse în primul compartiment gol pe care îl găsi. Se așeză pe scaun, și își scoase paltonul gros.
Trenul plecă, și părăsi curând orașul. Tânărul tremura în continuare, deși era foarte cald înăuntru. Nu se putea încălzi și tremura lângă caloriferul din compartiment. Nu putea înțelege de ce singurele urme din zăpada de pe peron...erau ale lui.
Iar atunci, adevărul îl izbi, crud, neîndurător, căci cel ce fusese lângă el mai înainte nu putea fi decât tatăl său. Vocea, trupul, hainele erau aceleași cu cele pe care nu le mai văzuse de 3 ani. Iar atunci, privi spre ceas. Era ora 9.
Simți cum toate puterile îl părăsesc, și fu cuprins de regrete monumentale. Se lăsă pe bancheta compartimentului, și amintirile năvăliră, crude. Vedea chipul tatălui său în momentul plecării sale, și auzea vocea lui caldă, stranie, spunându-i să se întoarcă oricât de des poate, și să aibă grijă să nu piardă dragostea sa pe lungul drum care-l aștepta. Acum, acel chip îl bântuia, iar ochii aceia calzi erau plini de lacrimi și mustrări nespuse. De ce, de ce, de ce? Iar când chipul tatălui dispăru, apăru cel al mamei. Blândă ca întotdeauna, acum nu avea nimic de spus. Privea absentă spre fiul ei, iar, în delirul său, el nu putea să-i susțină privirea. Simțea că înnebunește, și încercă să recapete controlul. Se ridică de pe bancheta, deschise geamul și scoase capul pe geam. Aerul rece îl făcu să-și revină, dar chipuri acuzatoare, iertătoare totuși, treceau toate prin fața ochilor săi. Iar cel mai persistent era al ei. Cu ochii minții, o văzu stând singură, pe o bancă, într-un parc pustiu. Și a știu că n-a iubit-o, dar că o iubește, și ca aceea i-ar fi singura sa cale spre casă. Acum, tot ce dorea era să găsească acea cale mai repede...
Închise geamul și se așeză, fără să-și mai poată opri lacrimile. Iar prin ceața lor, se văzu pe sine, reflectat în oglinda de pe peretele compartimentului. Un om extrem de frumos, dar frumusețea aceea părea oarecum demonică, rece, o cădere dintr-o grație înaltă, dintr-un vis prea frumos...
Trenul opri în gara unui oraș situat la poalele dealurilor, scrâșnind din roți, întrerupându-i gândurile. Deși nu realizase când trecu timpul, el coborî din vagon. Clătinându-se, părăsi gara, și intră în parcul vechi de lângă clădirea gării. Era pustiu, dar, pe o bancă, stătea o femeie tânără. O văzu de departe, și grăbi pasul, dar ea se ridică și părăsi parcul. Atunci, el sări gardulețul mic, și ocoli strada de lângă, pentru a-i ieși în față. Nu avea nevoie de nicio confirmare, știa prea bine cine era.
Traversă, și, plecându-și capul, se îndreptă spre ea. Îi văzu umbra...timpul începu să înceteze a exista...și își ridică pălăria. O privi în ochi, și ea se opri în loc...și au rămas, privindu-se, câteva clipe...iar apoi s-au repezit unul în brațele celuilalt. Iar ea șopti:
-Ai întârziat doar 2 ani, 8 luni, 10 zile și 23 de ore. Încă una și cred că...asta ar fi fost.
De peste drum, de sub un felinar, îi privea îmbrățisându-se o siluetă ce purta un palton negru. Zâmbi, și dispăru între umbrele grele...
Ceva mai vechi, scris acum vreo 2 ani.
